Stalin (14)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

De la secretar general la tiran (11)

Teroarea s-a accelerat în perioada 1935-1936 şi a culminat în 1937-1938, cînd sîngele a curs într-un crescendo continuu. Dintre cei 1.225 de delegaţi comunişti participanţi la Congresul al XVII-lea al partidului, din februarie 1934, 1.108 au fost arestaţi în

decursul unui an. Cei mai mulţi dintre aceştia au murit fie din cauza torturilor aplicate de NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne), fie în gulag. Dintre cei 139 de membri şi membri supleanţi ai Comitetului Central, aleşi la Congres, 98 au fost arestaţi şi împuşcaţi. Cifrele acestea ne ajută să ne facem o idee despre conţinutul decretului. Orice membru de partid putea fi omorît pe cale judiciară, inclusiv vechii bolşevici. Cei care deja căzuseră în dizgraţie erau scoşi din temniţe şi ucişi. Printre ei se aflau şi Zinoviev, şi Kamenev. După executarea lor, Buharin a declarat public: „Ce fericit sînt că au fost împuşcaţi ca nişte cîini”. În mai puţin de 2 ani, i-a venit rîndul şi lui să fie împuşcat ca un cîine. De-a lungul a 14 luni au fost arestaţi, din ordinul lui Stalin, 1.800.000 de oameni, în 42 de atacuri distincte, riguros pregătite. Aproape 690.000 dintre ei au fost asasinaţi. Stalin a semnat zeci de mii de condamnări la moarte şi i-a obligat şi pe ceilalţi membri ai Biroului Politic să facă la fel, Molotov dovedindu-se cel mai sîrguincios dintre toţi. Mulţi dintre ei au căzut victime unor procese înscenate – metodă inventată de Lenin în 1922, cu ocazia procesului socialist-revoluţionarilor, numai că Stalin a ridicat-o la nivel de artă dramatică. Procesele de acest gen au apărut în anul 1929, cu mult înainte de uciderea lui Kirov, dar, încet-încet, au luat forma clasică: erau aduşi copii mici, aceştia fiind obligaţi să depună mărturii împotriva părinţilor lor şi să ceară ca ei să fie executaţi. Se făceau repetiţii în instanţă, iar completul de judecată striga: „Moarte duşmanilor!”. Afară, pe stradă, mărşăluiau mii de muncitori, care, la rîndul lor, scandau: „Moarte! Moarte! Moarte!”. La şedinţele Comitetului Central, unde se aprobau listele cu persoanele condamnate la moarte, Stalin se distra pe seama dialogurilor antifonice, o reminiscenţă a liturghiilor de pe vremea cînd era tînăr seminarist. Adopta o poză de ins moderat, care se pleacă în faţa voinţei altor răzbunători mai hotărîţi, şi spunea: „M-au ocărît unii bolşevici oneşti că am fost prea îngăduitor”, iar galeria răspundea: „Da, tovarăşe Stalin, şi încă vă mai ocărîm. Moarte tuturor!”. El nu trebuia decît să întocmească o listă cu nume, iar Comitetul Central începea să scandeze: „Arestaţi, judecaţi, împuşcaţi!”. Epurarea viza toate păturile sociale, de la guvern, administraţie, forţe armate şi ştiinţe pînă la cele mai variate domenii de expertiză, inclusiv Poliţia secretă. Nu se mergea după vreun tipar logic, sau de bun-simţ, ca să nu mai vorbim de adevăr. Un exemplu tipic este cel al unui expert în energie hidraulică, acesta, pe parcursul a 18 luni, fiind arestat, condamnat la moarte, graţiat, apoi trimis în gulag, eliberat, reabilitat şi, pînă la urmă, decorat, toate întîmplîndu-se fără ca omul să aibă o activitate ieşită din comun. Un alt caz a fost cel al directorului unei fabrici de tractoare, care a fost decorat mai întîi cu titlul de ,,Erou al Uniunii Sovietice”, apoi a fost denunţat în ziarul local al partidului, arestat, condamnat la 10 ani de gulag, eliberat după 5 ani, trimis înapoi în Bazinul Carbonifer Doneţ, avansat, din nou arestat, condamnat la moarte şi împuşcat. Familia lui n-a aflat niciodată dacă a supărat pe cineva. Singurul scop raţional al acestei proceduri arbitrare a fost să inspire teroare, deoarece trebuia ca tuturor să le fie frică de o arestare fără nici un motiv, iar teroarea să fie omniprezentă. La sfîrşitul anului 1936, populaţia din gulag depăşise 1.000.000, astfel încît Stalin s-a hotărît să pornească aşa-zisa „operaţie de subţiere a rîndurilor”. Fiecărui şef de lagăr i s-a ordonat să întocmească o listă cu numele deţinuţilor care „şi în timpul detenţiei făceau agitaţie împotriva Statului”. Fiecare şef trebuia să prezinte o cotă anume de arestări şi să împuşte 28% din totalul condamnaţilor. Li s-a indicat o cifră exactă: 72.900. Victimelor, care au fost transportate în dube pe care scria „carne” sau „legume”, în locuri unde fuseseră deja săpate gropi, li s-a tras un glonţ în ceafă.

Fiica lui Stalin, Svetlana, era convinsă că sinuciderea mamei sale, din 1932, ca reacţie la colectivizarea impusă ţăranilor şi la foamete, a stins ultima scînteie de omenie din sufletul tatălui ei, principiul lui – „moartea rezolvă toate problemele” – triumfînd definitiv. Nu s-a aflat niciodată motivul exact al sinuciderii ei, dar se pare că a fost un act impulsiv, decizia instantanee a unei femei care simţea că viaţa devenise insuportabilă.

(va urma)

PAUL JOHNSON

COMENTARII DE LA CITITORI