Stalin (15)

in Așa vă place istoria

 

 

De la secretar general la tiran (12)

Este de luat în seamă informaţia că, printre morţii din 1937, s-au aflat şi vechi cunoştinţe de-ale lui Stalin, chiar prieteni apropiaţi, pe care-i ştia de dinainte de revoluţie. După 1937, n-a mai avut prieteni, doar cunoştinţe. În 1962, cînd s-a botezat, Svetlana a scris: „Acela a fost momentul cînd întreaga viaţă a tatălui meu mi-a apărut ca o respingere a Înţelepciunii şi a Bunătăţii în numele ambiţiei, ca o predare benevolă în mîinile Răului. Am văzut cum, treptat, Răul l-a distrus şi cum el i-a distrus pe toţi cei care-i erau aproape. S-a scufundat tot mai adînc în abisurile minciunii, ale furiei şi orgoliului“. Morala personală a lui Stalin era susţinută de cultul personalităţii, în ţară şi în străinătate, şi de „măreţele realizări“ ale Planului Cincinal. Planul a fost, de la bun început, o fantezie pusă pe hîrtie. A fost aprobat de Comitetul Central, în noiembrie 1928, adoptat în mai 1929, apoi declarat „retrospectiv operativ“, în octombrie 1928. Acesta a fost dat peste cap de hotărîrea neaşteptată ce privea colectivizarea agriculturii şi declarat nerelevant. Cu toate acestea, în ianuarie 1933, ca răspuns la venirea lui Hitler la putere, Stalin a declarat, pe neaşteptate, că Planul Cincinal a fost „îndeplinit“ în 4 ani şi jumătate, iar „în multe privinţe chiar depăşit la maximum“. Desigur, s-au înfăptuit „măreţe realizări“. Una dintre acestea a fost şi canalul de la Marea Albă, săpat de 300.000 de oameni din lagărele de concentrare, condamnaţi la muncă silnică, o ,,realizare“ care a costat 200.000 de vieţi. Unii scriitori occidentali, îndoctrinaţi, au scris rapoarte fanteziste despre aceste proiecte. În cartea sa despre canal, Amabel Williams-Ellis susţine că a fost nevoie doar de 37 de paznici din OGPU. Beatrice şi Sidney Webb au scris, şi ei: „E o plăcere să te gîndeşti că a fost exprimată, în mod oficial, aprecierea călduroasă a succesului obţinut de OGPU nu numai pentru o mare performanţă inginerească, dar şi pentru realizarea unui triumf al regenerării umane“. Harold Laski a elogiat lagărele şi închisorile sovietice, care „le dădeau deţinuţilor posibilitatea să ducă o viaţă împlinită şi demnă“. Anna Louise Strong descria lagărele ca pe nişte „locuri unde zeci de mii de oameni au fost recuperaţi“. Lagărele erau atît de „eficiente în remodelarea fiinţelor umane, încît, uneori, infractorii făceau cereri ca să fie primiţi acolo“. George Bernard Shaw a scris, fără nici o urmă de glumă: „În timp ce în Marea Britanie condamnatul intră în temniţă ca fiinţă umană şi iese de acolo criminal, în Rusia, omul intră delincvent şi iese om obişnuit, cu excepţia faptului că e greu să-l convingi să părăsească detenţia. Din cîte am înţeles, poate să rămînă acolo oricît de mult doreşte“. Stalin se bucura de stima tuturor. Se simţea teribil de îmbărbătat, în anii aceia, de elogiile necontenite ale ambasadorului american Joseph E. Davis, ale cărui mesaje nu le neglija: „Ochii negri ai lui Stalin sînt extrem de înţelepţi şi de blînzi. Orice copil ar dori să-i stea pe genunchi, orice cîine s-ar apropia de el“. Deşi era de părere că Stalin „are mai puţină putere decît un preşedinte american“, el afirma că va introduce votul universal. Omul de ştiinţă J.D. Bernal i-a adus omagii lui Stalin pentru „modul ştiinţific de a trata problemele“ şi pentru „puterea lui de intuiţie“. Decanul de Canterbury, Hewlett Johnson, îl numea „om de o genialitate binevoitoare, care îşi conduce poporul pe căile noi şi necunoscute ale democraţiei“. Biologul Julian Huxley, care mai tîrziu a devenit primul preşedinte al UNESCO, a spus că, sub conducerea lui Stalin, Rusia a ajuns la „un nivel de sănătate fizică şi generală aproape superior celui care se putea constata în Anglia“, şi asta cînd era în toi Marea Foamete, de care Huxley nici măcar n-a pomenit. Poate nici n-a ştiut vreodată de ea. Unul dintre admiratorii cei mai bizari ai lui Stalin a fost Walter Duranty, corespondentul la Moscova al ziarului ,,The New York Times“, ale cărui rapoarte erau traduse în mod special pentru ca Stalin să le poată citi şi să-şi sporească, astfel, stima de sine. Nu s-a calculat niciodată în ce măsură naivitatea şi minciunile, uneori deliberate, ale admiratorilor din Occident ai lui Stalin i-au sprijinit mersul înainte pe drumul terorii. Dar, e limpede că au constituit un factor important. În ceea ce-l priveşte pe Walter Duranty, Stalin a afirmat: „Mulţumită unor jurnalişti cinstiţi şi curajoşi ca el înţelegem cît de mult este apreciată munca noastră în străinătate“.

(va urma)

PAUL JOHNSON

COMENTARII DE LA CITITORI