Stalin (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

În deceniul premergător primului război mondial, Stalin a avut multe aventuri amoroase. Îmbina săvîrşirea unor fărădelegi, preocupările intelectuale şi elaborarea unor articole teoretice emfatice cu activităţile specifice unei cariere identice cu a celebrului personaj Romeo. Unele dintre femeile de a căror companie s-a bucurat au fost identificate. Una dintre ele era chiar o şcolăriţă în vîrstă de 13 ani. Avînd în vedere că nu folosea mijloace de contracepţie, şi tot timpul domniei sale a interzis vînzarea acestor produse (dar avorturile erau legale), este posibil să fi avut şi copii. Între anii 1920 şi 1930, au apărut, din senin, diverse persoane, bărbaţi şi femei, care pretindeau că Stalin le era tată. Însă în nici unul dintre cazuri nu i s-a putut dovedi paternitatea. Stalin n-a acordat nici o atenţie acestor pretendenţi, care îşi asumau un risc foarte mare dacă insistau. Copiii nelegitimi care revendicau privilegii puteau să ajungă în gulag dacă scăpau de execuţie. Ceea ce nici unul dintre aceşti copii nu putea spera să primească de la Stalin era afecţiunea lui. De aceasta n-au avut parte nici cei doi fii legitimi, iar dragostea pe care o nutrea faţă de fiica sa, deşi era sinceră, cînd exista, cînd nu exista. Nenumărate dovezi stau mărturie că Stalin putea fi fermecător dacă voia. Era tot timpul pus pe glume şi un bun imitator. Îi plăcea să execute dansurile de război ale „pieilor-roşii“, despre care aflase din ,,Ultimul mohican“, una dintre cărţile lui preferate. Scotea un strigăt de luptă nemaipomenit, care te înfiora. Cînta cîntece georgiene vechi, fragmente de litanie, melodii gregoriene şi arii de operă. Continua să scrie poezii. Membrii mişcării revoluţionare îl considerau un tip exotic, cu atît mai fascinant, cu cît îl ştiau un bandit nemilos, fiind bănuit chiar şi de crimă. Din cînd în cînd, şi Lenin îşi exprima părerea despre principalul său colector de fonduri. Spunea că e „frivol“, „iresponsabil“, că „prea îi plăceau observaţiile satirice şi glumele proaste“, iar în unele momente îl considera „prea crud“. (Lenin îşi impusese, şi reuşise, să se poarte foarte sobru, renunţase şi la şah, fiindcă, spunea el, „îi mănîncă tot timpul“ şi îl îndepărtează de treburile politice.) Odată, cînd era un pic ameţit – nu era mai niciodată beat -, Stalin l-a acuzat pe Lenin că i-a sedus secretarele, însă fără să dovedească asta vreodată. Apoi, tot el a condamnat flirtul în rîndurile elitei, considerîndu-l „un act de promiscuitate“, „semn al decadenţei“, incluzîndu-l, astfel, în categoria „crimelor sociale“ şi plasîndu-l, adesea, pe lista capetelor de acuzare a vreunui proeminent coleg de partid, pe care hotărîse să-l distrugă. Se pare însă că, după ce a doua sa soţie s-a sinucis, în 1932, Stalin şi-a pierdut puternicul apetit sexual din tinereţe, fiind puţin probabil să mai fi întreţinut relaţii sexuale de la jumătatea anilor ’30 încolo. Acest fapt l-a făcut tot mai critic faţă de colegii săi, care cedau, încă, în faţa unor astfel de plăceri şi care riscau să fie acuzaţi că duc o viaţă de boemi, că au un comportament „mic-burghez“ şi că desfăşoară activităţi incompatibile cu munca de partid.

Pînă una-alta, la 36 de ani, cît împlinise în 1914, cînd a izbucnit primul război mondial, Stalin era un personaj mai atrăgător şi mai interesant decît monstrul în care s-a transformat cînd a ajuns la Putere. Dădea dovadă de un intelect impresionant, de o energie fără margini, de imaginaţie, avea o mulţime de talente şi era animat de un entuziasm fantastic, însă deţinea tot timpul controlul asupra acţiunilor sale. Era uman. Lupii din Siberia îl îngrozeau, mai ales cînd umblau în haite. Îi era frică de păianjeni, iar pisicile şi aricii îi displăceau, n-avea încredere în ei. A avut cel puţin 4 cîini, printre care căţeluşa Tişka, o corcitură micuţă, pe care o adora. Îi plăceau şoarecii, pe care uneori îi şi hrănea. Era mort după caramele şi ceda, uneori, acestei pofte, neglijîndu-şi serios dantura. Avea dureri foarte mari din pricina dinţilor, iar pe la 40 de ani şi i-a scos pe toţi. Adora să mănînce tocană de iepure, heringi, brînză de capră şi dulceaţă de căpşuni. Îmbrăcămintea nu-l interesa cîtuşi de puţin, dar îi plăcea să arate îngrijit, să poarte haine care să-i ţină cald, iar vara purta, adesea, tunici albe. Înota extrem de bine. Îi plăceau vinurile slabe georgiene, dar era foarte atent cu băutura. Avea un caracter foarte suspicios, ducînd pînă la paranoia, trăsătură care i s-a accentuat o dată cu vîrsta. Nu uita niciodată o lovitură, o insultă, o jignire, sau o nedreptate, iar resentimentul stîrnit putea dăinui decenii la rînd, pînă cînd i se ivea ocazia să reacţioneze, de obicei săvîrşind un omor. Avea un simţ al umorului care, cu timpul, a devenit tot mai morbid, rîdea mult şi zgomotos, mai ales cînd îşi privea, nepăsător, vreun coleg care se îndrepta către spînzurătoare. Banii nu îl interesau, dar nici confortul obişnuit al vieţii. Prefera să doarmă pe divan decît în pat. Nu poseda multe lucruri, deşi avea multe reşedinţe: apartamente în Kremlin şi în alte zone din Moscova, cîteva ,,dacea“ (casă de vacanţă – rus.) în afara Moscovei şi la ţară, şi vile pe malul mării, în Sudul ţării. Erau bine mobilate şi întreţinute de către un personal de serviciu angajat permanent. Avea o bibliotecă alcătuită din 20.000 de volume, dar nimeni nu l-a văzut vreodată citind. Mergea, adesea, la spectacole de operă şi balet, la teatru şi cinematograf. Asculta multă muzică la patefon, ,,Simfonia nr. 6“, de Ceaikovski, unele compoziţii de Borodin şi Rimski-Korsakov, iar muzica simfonică a lui Mihail Glinka se număra printre preferinţele sale. Nu îi plăcea foarte mult Mozart, a văzut ,,Figaro“ numai o dată şi i s-a părut plicticos, în schimb, adora ,,Concertul nr. 23“, pe care-l asculta la patefon.

(va urma)

PAUL JOHNSON

COMENTARII DE LA CITITORI