Stalin (6)

in Așa vă place istoria

De la secretar general la tiran (3)

Stalin se potrivea de minune în galeria de escroci, dar Lenin nu părea deloc a fi în largul lui printre pungaşi. Pe John Reed, autorul american al cărţii „Zece zile care au zguduit lumea”, l-a izbit faptul că Lenin, „conducător doar în virtutea calităţilor lui intelectuale, era incolor, lipsit de simţul umorului, intransigent şi absent”. Era „scund, îndesat, avea capul mare, bine înfipt între umeri, era chel şi avea ochi mici, bulbucaţi, nas cîrn, gura mare, o înfăţişare bizară pentru un lider popular”. Însă Stalin a intuit aproape de la prima lor întîlnire că Lenin avea ceea ce el numea „o combinaţie puternică de perspicacitate teoretică şi talent practic”. În revoluţia pe care a pus-o la cale, teroarea a fost instaurată imediat, nu ca în Revoluţia Franceză. A fost cu totul şi cu totul creaţia lui Lenin, ajutat, într-o oarecare măsură, de Troţki, iar Stalin a avut foarte puţin de-a face cu ea, cu toate că, mai tîrziu, s-a folosit la maximum de metodele şi de slujitorii terorii. În 1901, Lenin a stabilit legea: „În principiu, noi n-am renunţat niciodată la teroare şi nu putem renunţa la ea”. Din acest punct de vedere, cei care au încercat să găsească deosebirea dintre Lenin şi Stalin au dat greş. Teroarea stalinistă a reprezentat extinderea şi amplificarea asupririi iniţiate de Lenin, care a fost declanşată în primele zile ale revoluţiei. Lenin a ordonat execuţiile încă din decembrie 1917, iar vocabularul său era împînzit cu expresii precum „împuşcaţi-i”, „pluton de execuţie”, „la zid cu ei”, „lichidaţi-i”. Poliţia secretă a fost înfiinţată încă din data de 26 octombrie, chiar ziua în care a căzut Palatul de Iarnă. S-a format foarte repede un subcomitet care răspundea de securitate, însărcinat să „contracareze activităţile antirevoluţionare”. Constituirea poliţiei secrete a fost adusă la cunoştinţa publicului prin decretul din 12 noiembrie 1917, cînd o secţie specială, împuternicită să-i „examineze pe suspecţi”, a fost pusă sub conducerea unui polonez fanatic, pe nume Felix Dzerjinski, care a cîştigat simpatia lui Lenin datorită modului nemilos în care comanda sistemul de pază de la Smolnîi. Dzerjinski a declanşat teroarea poliţienească pe 29 octombrie, cînd el însuşi a împuşcat 2 bărbaţi, pe care îi considera contrarevoluţionari. Despre el, Stalin spunea: „Felix era fericit numai cînd ţinea în mînă o armă fumegîndă”. În ziua de 7 decembrie, poliţia secretă a căpătat un statut legal, devenind Comisia Extraordinară pentru întreaga Rusie, sau Ceka, deşi existenţa acesteia nu a fost făcută publică decît un deceniu mai tîrziu, din ordinul lui Stalin. Poliţia secretă a ţarului număra 15.000 de ofiţeri. În 1920, Ceka avea mai bine de un sfert de milion de agenţi cu normă întreagă, plătiţi în consecinţă. Acestora li s-a adăugat mulţimea de informatori şi de angajaţi cu jumătate de normă, fiindcă fiecare Soviet (consiliu local reprezentativ al muncitorilor şi ţăranilor) avea ordin să-şi creeze propriul organ de securitate, care să culeagă informaţii pentru Ceka.

(va urma)

PAUL JOHNSON

COMENTARII DE LA CITITORI