Stalin (9)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

De la secretar general la tiran (6)

Puterea lui Stalin a sporit datorită cumulului de funcţii. El era deja comisar al naţionalităţilor, ceea ce însemna că avea control asupra a 65 de milioane de locuitori ai ţării (din cele 140.000.000), printre care georgieni, bieloruşi, kirghizi, tătari, tadjici, armeni, azerbaidjeni, buriaţi, uzbeci şi încă vreo 10 popoare, inclusiv ucrainieni, cea mai importantă naţionalitate dintre toate acestea. Cele mai multe nu aveau organizaţii de partid cînd Stalin şi-a format comisariatul, aşa că el şi-a numit în structurile locale proprii oameni. Între anii 1919 şi 1923, i-a înlocuit, sistematic, din funcţiile înalte, pe fanfaronii bătăuşi cu funcţionari înguşti la minte, care, la rîndul lor, îşi numeau oameni în funcţiile inferioare. În scurt timp, Stalin a adunat mai mult de 20.000 de partizani în aparatul birocratic al comisariatului naţionalităţilor.

Lenin, Kamenev şi Buharin (ceilalţi membri ai Biroului Politic, în afară de Troţki) i-au acordat şi mai multă putere în partid, numindu-l, în 1919, comisar al Inspectoratului Muncitorilor şi Ţăranilor. Acest inspectorat, Rabkrin, cum era cunoscut, supraveghea fiecare secţie a administraţiei de stat, cu scopul de a elimina „ineficienţa“ şi corupţia. Acest fapt implica multă muncă, teribil de minuţioasă şi de plicticoasă, drept pentru care Zinoviev, căruia Lenin îi oferise postul, a refuzat să o facă de unul singur. Stalin s-a oferit s-o facă el. Postul de arhibirocrat era exact ceea ce îşi dorea, ca să poată controla întregul aparat al noii orînduiri. Începînd cu anul 1920, Stalin a fost singura verigă de legătură dintre biroul politic, Rabkrin, şi Orgburo, adică biroul de organizare, care era direct răspunzător de cadrele partidului. Lenin a avut, de la bun început, presimţiri sumbre cu privire la Stalin. Cînd l-a sprijinit să ocupe funcţia de secretar general, a făcut următoarea remarcă: „Bucătarul acesta nu poate servi decît mîncăruri piperate“. L-a criticat în „Pravda“, spunînd că e „pripit şi impulsiv“, ceea ce era echivalent cu „şovinism social“ în Georgia, după care i-a dictat Elenei Stasova încă două articole pentru „Pravda“, în care îl critica aspru pe Stalin, pentru felul în care conducea Inspectoratul Muncitorilor şi Ţăranilor, dar fără să-i menţioneze numele. Critica era, într-un sens, un conflict de clasă – adică o mustrare a unui membru al aristocraţiei, adresată unui mîrlan din rîndurile proletariatului. „Prea mult vorbeşte lumea că ne lipseşte o cultură proletară. În primul rînd, ne-ar fi suficientă cultura burgheză autentică şi ne-am dispensa, bucuroşi, de genurile brute de cultură anteburgheză – cultura şerbiei, care s-a infiltrat în cultura birocratică“. Atunci cînd venea vorba de cultură, graba şi lipsa de consideraţie erau cele mai grave defecte posibile. După acest episod, în ziua de 4 ianuarie 1923, a dictat un codicil la propriul testament: „Stalin este prea brutal, şi acest lucru devine intolerabil în postul de secretar general. De aceea, propun ca tovarăşii să găsească o cale pentru a-l îndepărta din acel post şi a numi pe cineva mai răbdător, mai politicos şi mai binevoitor“. A lăsat să se înţeleagă că astfel s-ar putea preveni o sciziune între Stalin şi Troţki, deşi credea că Biroul Politic va rămîne în funcţie, ca punte de legătură între partid şi guvern. Dacă Lenin ar mai fi trăit şi dacă ar fi fost sănătos, în acest mod s-ar fi petrecut lucrurile. Dar, la sfîrşitul lunii mai 1922, Lenin a suferit primul atac cerebral şi n-a mai putut vorbi. A fost transportat de la Kremlin la ţară. Comitetul Central a emis o rezoluţie, prin care i se ordona să nu lucreze mai mult de 10 minute pe zi. Pe la mijlocul toamnei lui 1922, şi-a revenit parţial, însă a suferit un nou atac la scurt timp, apoi încă unul, în martie 1923, ceea ce l-au făcut să zacă, fără simţire, pînă în momentul cînd a murit, în ziua de 21 ianuarie 1924. Făcuse tot ce i-a stat în putinţă ca să-l împiedice pe Stalin să devină succesorul său, pentru că îl supăraseră două aspecte ale comportamentului acestuia.

(va urma)

PAUL JOHNSON

COMENTARII DE LA CITITORI