Starea de veghe (1)

in Pentru împrospătarea memoriei

Să fim realişti: faptul istoric că trebuie să convieţuim cu un popor ca ungurii nu e nici pe departe o binecuvîntare, ci o nenorocire. Pentru că ungurii nu sînt un popor ca oricare altul, avînd unele înclinaţii native spre cruzime. Închipuiţi-vă, cu un efort de imaginaţie, ce fericit ar fi fost Poporul Român dacă în Transilvania şi la graniţa de Vest ar fi trăit olandezii sau francezii, ca să nu mai vorbim de fraţii noştri italieni. N-ar fi existat niciodată baia de sînge de la 1784, din satele româneşti, nici masacrele de la 1848-1849, nici sutele de mii de ani de temniţă, pe care i-au ispăşit la un loc românii noştri, în propria lor ţară. Pentru noi, lucrurile sînt foarte clare. Între posibilitatea convieţuirii reciproc-tolerante şi exterminare, creierele înfierbîntate ale maghiarimii au ales, după 22 decembrie 1989, ultima variantă. Sîntem prea cunoscători în ale Istoriei şi prea încercaţi de viaţă ca să ne mai lăsăm înşelaţi de aparenţa unor declaraţii amăgitoare. Singura noastră călăuză în aprecierea acestor fenomene o reprezintă faptele concrete. Iar faptele concrete ne spun că ungurii au ucis, au scos ochii, au profanat cadavrele şi le-au pus pe jeratic, au azvîrlit osemintele eroilor români din vechile morminte şi au jucat fotbal cu craniile, au dat foc la biserici, au bătut şi terorizat copii de români, au ameninţat şi ultragiat preoţi ortodocşi, au făcut din existenţa românilor un calvar inimaginabil. Iar toate acestea numai în parte au fost cuprinse în dramaticul Raport Harghita-Covasna! Chiar aşa: unde s-o fi înmormîntat documentul amintit? Ce măsuri s-or fi luat? De ce diplomaţia noastră, care „cîntă“ ca o fetiţă cînd vorbeşte, nu a tradus acel zbuciumat rechizitoriu în mai multe limbi, pentru a-l depune pe masa de prezidiu a Organizaţiei Naţiunilor Unite? Pe scurt, de ce s-a stins totul ca un foc de paie, de ce se trădează (prin tăcere, prin laşitate) interesele vitale ale milioanelor de români din Transilvania? Cum de a fost posibil să fie puşi în libertate cei trei asasini sadici ai maiorului Aurel Agache, de către Tribunalul Covasna?

A fost, deci, de ajuns ca nişte avocăţei lătrători, de factura unor Tokay, Borbely sau Szöcz, să se piţigăiască la microfonul Parlamentului României cu nişte fraze ca ,,Domnilor, dar nu vă daţi seama!“, ,,Miroase a pogrom împotriva ungurilor“, „Gîndiţi-vă ce va zice Europa!“ şi alte asemenea ameninţări şi şmecherii voalate – pentru ca vajnicii noştri „aleşi ai poporului“ să tacă din gură, să ia distanţă faţă de Raport, ca nu cumva să se creadă că ei l-au făcut. De ce vă e frică, domnilor? De ce, domnule ministru de Interne Victor Babiuc, ai început să schimbi generalii români ca pe batiste, dar n-ai luat nici o măsură pentru distrugerea rapidă a reţelei ungureşti din poliţia marilor oraşe transilvane?

De ce scriu toate acestea, acum, la început de An Nou? Pentru că ungurii se obrăznicesc iar. Nu le-a ajuns ce viscol de sînge şi lacrimi au abătut peste Iugoslavia, nu le-au ajuns transporturile criminale de arme şi sutele de raiduri de piraterie aviatică, pe care le-au făcut deasupra ţării vecine, nu se mulţumesc cu zarva şi zîzania pe care le stîrnesc pretutindeni pe unde îşi vîră coada aia paprikată şi ardeiată – acum agită iar problema Ardealului. Dacă îmi este permisă o prognoză, aş aprecia că, prin mijlocirea forţelor externe, războiul din Iugoslavia va lua sfîrşit destul de curînd, situaţie în care ungurii vor căuta producerea unui conflict în Transilvania. Pentru că aşa e rasa lor. Pînă nu le miroase lor a carne arsă şi a sînge, nu se simt bine. Începutul jignirilor şi provocărilor l-a comis, ca de obicei, absolventul Universităţii Serale de Marxism-Leninism de la Moscova, fostul membru al C.C. al P.C.R., Domokos Geza. Credeam că o elementară doză de bun-simţ îl va determina pe acest carierist congestiv să facă o pauză de cîtva timp, după publicarea de către noi a acelor file din ruşinosul său dosar de partid. Aş, ţi-ai găsit, cu o neobrăzare strigătoare la cer, liderul maghiarilor din România a mers, victorios, mai departe, şefii lui de la Budapesta l-au iertat de mult pentru bolşevismul de odinioară, ca şi pentru laptele supt atît de la Dej, cît şi de la Ceauşescu, important este ca el să fie în formă acum, să producă diversiuni, să agite spiritele. Şi le agită meşterul Domokos, ca orice fost stalinist expert în provocări de genul acesta. Pînă nu ne-a mai dat el o copită pe postul public de Televiziune al României, nu s-a lăsat. În emisiunea de luni, 30 decembrie 1991, ne-a intrat iar în case capul lui roşu de o furie abia reţinută, prin orificiul căruia am putut auzi cele mai ticăloase ofense aduse Neamului Românesc, aşa, ca să nu ne tihnească Sărbătorile şi să intrăm în Noul An cu capul în pămînt, ca nişte rîndaşi. Bunăoară, am aflat că românii sînt mînaţi de instincte primitive, că nu sînt europeni şi că sînt şovini, desigur. Ni s-a mai adus insulta (tot aşa, cu o căutătură oblică, duşmănoasă) că în România se gîndeşte politică la fel ca în Secolul XIX, că ideea Statului Naţional Unitar e învechită dar, slavă Domnului, noroc că ungurii sînt înţelepţi şi răbdători, altminteri cine ştie ce-ar mai fi ieşit! Într-adevăr, cine ştie? Mai zilele trecute, a detunat şi în diaspora maghiară ecoul acestor convingeri scandaloase. Este vorba despre declaraţiile iresponsabile pe care acelaşi sclerozat dedat la rele, Tamas Lantos, le-a făcut recent la Oradea – nu se ştie în ce calitate, în nici un caz aceea de congresman S.U.A., pentru că, dacă ar fi aşa, ambasadorul acestei ţări la Bucureşti ar trebui să dea unele explicaţii. Nu vom insista asupra opiniilor incitatoare ale duşmanului nostru tradiţional, Lantos-baci. Micimea sufletească a acestui grof cu gura strîmbată de accentul yankeu, pofta sadică de a minţi, de a ocărî, de a sudui, de a scuipa, de a murdări existenţa unui întreg popor nu sînt dublate decît de huliganismul său politic de-acum recunoscut în toată lumea.

Dar ce ne mai miră la nişte venetici, cînd avem şi noi lăturile noastre? Mai mult ca sigur că un centru mondial al puterii oculte a dat ordin pe la toate cuibuleţele şi ramificaţiile ca ungurii să fie menajaţi, ocrotiţi, feriţi. În recenta mea vizită la Berlin, am fost contactat chiar de doi reprezentanţi ai exilului românesc – de altminteri, foarte civilizaţi, care mi-au spus că ordinul este să se facă pace cu ungurii, cu orice preţ. Da, şi noi vrem pace, cum am putea să nu vrem aşa ceva, dar chiar cu orice preţ? Chiar cu preţul umilirii şi prigonirii românilor? Şi cu preţul defăimării }ării şi a Poporului Român? Şi cu preţul înstrăinării Transilvaniei? Aia nu mai e pace, oameni buni, aia e prăpădirea Neamului Românesc, pentru că noi avem experienţele tragice ale dominaţiei ungureşti şi ştim bine ce dezastru s-ar abate pe creştetele bieţilor români. Pentru că, trebuie să o repet, degeaba vorbim despre democraţie şi drepturile omului, dacă ungurii nu sînt civilizaţi nici măcar a suta parte cît sînt olandezii, francezii, italienii. Ei una-două pun mîna pe cuţit, una-două incendiază, una-două urlă „Ardealul e unguresc! Români împuţiţi, căraţi-vă acasă!“. Aceasta este realitatea, trista, crîncena, singura realitate palpabilă în Ardeal. Numai că nu se poate încurca un trădător de neam cu aşa ceva. Este cazul acestui individ fără minte, fără ruşine şi fără ţară, pe nume Cornel Nistorescu. Fost secretar de partid, fost bişniţar de cea mai neagră speţă, fost şantajist şi carierist aflat pe ultima treaptă a degradării umane, acest nemernic a făcut şi ultimul pas către canalul subteran al ticăloşiei: şi-a trădat ţara, a lins mîna duşmanului. Ne referim în special la aşa-zisa lui „Epistolă Politică“ adresată d-lui Arpad Göncz, preşedintele Ungariei. Toată lumea ştie opinia d-lui Göncz faţă de Poporul Român şi faţă de Transilvania, el şi nimeni altul fiind traducătorul şi prefaţatorul acelei revoltătoare cărţi pe coperta căreia Ardealul e împrejmuit cu sîrma ghimpată a „românilor barbari“. În acest sens, ilariantă şi fără precedent în politica mondială este hotărîrea unilaterală a guvernului Ungariei de a-i considera cetăţeni ai săi pe toţi locuitorii de origine etnică maghiară trăitori în alte ţări, ceea ce nici nazismul, în căutare de ,,spaţiu vital“, n-a îndrăznit să facă, la vremea sa, cu rezidenţii germani. Ce face însă Nisztoreszku? În goana lui maladivă către o carieră internaţionalistă, ipochimenul se preface că nu ştie toate astea şi îi dă nemeşului cu peria pe cizme, împroşcînd în acelaşi timp cu noroi tot ceea ce e românesc. Prin grija unui binevoitor, am intrat deunăzi în posesia textului real pe care l-a expediat acest mercenar pe adresa d-lui Göncz, text pe care de frică nu l-a publicat integral în terfeloaga lui suburbană, ,,Expres“. Priviţi cîteva mostre ale umilinţei dezgustătoare pe care o practică prin aplecarea de spate (tipică uneia numite orientări) acest alienat: ,,Iată de ce, ori de cîte ori am trecut prin Ungaria, am admirat ţara dumneavoastră fără reţineri, ba am trăit chiar un sentiment de ruşine pentru ceea ce noi, românii, n-am reuşit să facem în timpul epocii de aur. După cum nu mă pot opri să nu admir paşii mult mai mari pe care societatea maghiară îi face spre democraţie, însoţiţi de un nivel de trai care pe mulţi români îi răscoleşte şi-i face să fiarbă de invidie (?!). Lipsa de abilitate a unor maghiari din România, în dorinţa lor sinceră de a recupera drepturile pierdute în 45 de ani de comunism (?!) etc. etc. (…) Domnule preşedinte, probabil aveţi ştire şi de «România Mare», şi de «Sfînta Coroană». Acest gunoi publicistic numit «România Mare» i-a jignit profund pe conaţionalii dumneavoastră, după cum a făcut şi cu ai mei. (…) Domnule preşedinte, vă asigur de toată consideraţia mea şi a familiei mele, de cea a colegilor de redacţie şi vă invit cu respect să povestiţi cunoscuţilor dumneavoastră despre românii care le sînt prieteni“. Curtea e lămurită, cum se spune. Să ne mai mirăm că, în gazeta acestui patruped veşnic beat, un tribun al Ardealului, cum a fost Octavian Goga, e ştampilat cu infamanta etichetă de ,,lichea“? Nu, nu ne mirăm. Ne mirăm doar că nu s-a găsit încă nimeni să-i rupă urechile acestei caricaturi, pentru care patimile şi lacrimile românilor n-au nici o valoare, el se pupă în bot cu ungurii. Patria lui? Nu-i decît patul soios unde îşi practică ruşinoasa perversiune. Conştiinţa lui? Nu-i decît cîrciuma unde bea pînă i se tulbură ochii apoşi şi cade sub masă. Zilele trecute ne-a pîrît străinătăţii un alt om imoral, dat afară de prin învăţămînt pe motiv de corupere a băieţilor minori, şi care normal că a ajuns dizident şi, evident, ministrul Mediului. Este vorba despre „ecologistul“ Marcian Bleahu, care într-un interviu acordat postului de Radio B.B.C. a afirmat, textual, că ţărănimea română (mai ales cea din Moldova şi Muntenia) este o gloată neştiutoare, docilă şi uşor de manevrat în alegeri. Ce caută în Guvernul României un asemenea satyr agresiv şi, vai, străin de neamul acesta?

În linii mari, cam aceleaşi furii antiromâneşti îl zdruncină şi pe un anume Michael Radu, care publică în revista „Agora“, ce apare la New York. Pentru neiniţiaţi, vom preciza că această publicaţie trimestrială e condusă de măruntul agent Dorin Tudoran, care primeşte fonduri (declarate pe faţă) de la organismele de spionaj americane. Asta, ca să ştim de la început cu cine avem de-a face. Deci nu ne miră deloc că pe pagina I e popularizată o lucrare scrisă de doi dintre nedemnii semnatari ai Declaraţiei de la Budapesta (Mihnea Berindei şi Ariadna Combes, care nu e alta decît fiica Doinei Cornea!), lucrare tendenţioasă, plină de calomnii şi inexactităţi, intitulată „România. Cartea Albă – realitatea unei puteri neo-comuniste“. Aşadar, în paginile acestei reviste care pare legată ombilical de punga cu dolari verzi ca veninul, aflată sub limba lui Tamas Lantos, acest hibrid care se vrea american, cu numele imposibil Maicăl Radu, mitraliază cu cinism tot ce e românesc. Astfel, el îl face arşice pe marele umanist Dimitrie Cantemir, pe care îl numeşte „domnul de origine tătară, dedicat ruşilor, dar drag românilor verzi“, adică nouă. Pe urmă, nefericitul scrijeleşte cu cuiul ruginit pe harta lumii, afirmînd pur şi simplu că „românii au furat Bulgariei, în 1913, Cadrilaterul”. Să nu fi auzit el de cetăţile antice şi străromâne din cele două judeţe, Durostorul şi Caliacra? Să nu ştie Maicăl de stăpînirea lui Mircea cel Bătrîn peste Cetatea Dîrstor, la 1380? Nici vorbă, dar e plătit de străini să îi facă pe români albie de porci şi să-i prezinte în faţa străinătăţii ca pe nişte imperialişti lăcomiţi la teritoriile altora. Pentru că, să vedeţi, nici Herţa nu ar fi a noastră, românii fiind acuzaţi de ,,expansionism teritorial“ atunci cînd zic (dar au zis ei oare?) ,,Vrem Herţa şi Cadrilaterul!“. Dacă tot se bălăceşte ca scroafa în tărîţe, cine-l mai opreşte pe foetusul româno-american să spurce şi istoria dacilor? Nimeni, aşa că putem citi despre ,,Burebista, barbar tribal, vorbitor de limbă bîlbîită, după părerea grecilor şi a romanilor“, după care ne pomenim acuzaţi că ,,tînjim după aniversarea ridicolă a 2045 de ani de la … Burebista“. Au vorbit dacii o limbă bîlbîită, adică au fost nişte antropoizi neevoluaţi? Din ce documente greceşti şi latine reiese aşa ceva? Noi ştim că istoriografia antică dovedeşte contrariul. Ca dovadă că marele poet latin Ovidiu a scris poeme în limba dacilor, după cum mărturiseşte chiar el. Dar şenila demolatorilor merge mai departe, cine o poate împiedica, mai ales că aici se pare că sînt bani grei la mijloc. În continuare, voi reproduce cîteva schele ale eşafodajului teoretic lansat de Rrradu, pe care ,,limbricul electronic“ Tudorrran le-a aprobat şi le-a dat la tipar, ca semn că acolo e o conjuraţie antiromânească mai adîncă, ce l-a ultragiat nu demult şi pe Eminescu. Citiţi şi minunaţi-vă cum a putut să apară în dulcea noastră limbă românească asemenea sacrilegiu: „Opinia publică europeană – deja sătulă de primitivismul sîrbesc şi aroganţa românească faţă de unguri – va condamna România şi, mai important, o va uita. Într-adevăr, nu se poate ca rromânii verzi să decidă politica Bucureştiului faţă de Ucraina, Moldova şi problema naţională şi, în acelaşi timp, să aştepte ajutor din Bruxelles sau Washington.

(va urma)

Corneliu Vadim Tudor

 

(„România Mare“, nr. din 17 ianuarie 1992)

COMENTARII DE LA CITITORI