Statuile Capitalei

in Lecturi la lumina ceaiului

C.A. Rosetti – figură emblematică a tinerilor frumoşi şi liberi din generaţia revoluţionarilor paşoptişti

În inima Bucureştilor, această statuie, ce dă numele unuia dintre cele mai iubite şi animate repere ale Capitalei, ne aminteşte că, la 8 aprilie, se împlinesc 131 de ani de la moartea lui C.A. Rosetti.
Timpul i-a aşezat în frescă de vrednică pomenire imaginea, alăturată şirului de bărbaţi cărora le-a fost contemporan – Bălcescu şi Russo, domnitorul Cuza şi Kogălniceanu, fraţii Goleşti, Ion Cîmpineanu, Simion Bărnuţiu, I.C. Brătianu şi atîţia alţi înaintaşi, lucrînd, în vremi de cumpănă, prin faptă, simţire şi cuget înflăcărat, la clădirea României moderne.
Să ne oprim o clipă lîngă monumentul din bronz, dăltuit, în 1902, de sculptorul W. Hegel. Chipul Rusetului – cum i s-a spus în epocă lui Costache A. Rosetti, descendent din familia boierilor Ruseteşti – priveşte cu împăcare urbea în care vedea lumina zilei, la 2 iunie 1816. Acelaşi timp, înţelept măturător de patimi, a şters zgura ce a împovărat nedrept, prin vestita metaforă eminesciană ,,bulbucaţii ochi de broască”, figura acestui bărbat de bine, despre care anecdotica pitorească povesteşte isprăvile unei prime tinereţi teribilist-romantice. Romantice erau şi vremurile, nu-i vorbă, şi C.A. Rosetti s-a dedat, şcolar fiind, Thaliei, a trecut apoi, iuncăr, pe sub ochii lui Marte, a ajuns poliţai la Piteşti, dar şi preşedinte al Tribunalului comercial bucureştean, în tot acest timp purtînd, însă, tainice convorbiri cu muza poeziei, căci, în 1843, îi apărea cartea de versuri ,,Ceasurile de mulţumire”. Doi ani mai tîrziu, în 1845, student la Paris, în mijlocul tinerilor români, înflăcăraţi de prelegerile revoluţionare întru libertate şi dreptate ale lui Edgar Quinet, Jules Michelet şi Mickiewicz, îşi întăreşte convingerea, plămădită încă de acasă, că ,,tot omul e dator să facă ceva bun pentru patria sa”.
Entuziasmul şi patima luptătorului n-aveau să rămînă pe malurile Senei, ci, strămutate în patrie, căpătau, la Bucureşti, conturul unei activităţi puse cu ardoare în slujba revoluţiei paşoptiste. Vestita librărie a lui C.A. Rosetti a fost locul de întîlnire a tinerilor revoluţionari, tot aici fiind adăpostită şi lada de fier cu galbeni ce erau scoşi – ne lasă scris Ion Ghica – cu parola ,,Daţi aducătorului un ghiuden şi doi cîrnaţi”, ceea ce însemna ,,Daţi aducătorului banii trebuincioşi pentru cumpărarea unei puşti şi unei perechi de pistoale”. C.A. Rosetti a fost unul din secretarii ,,guvernului vremelnicesc”, alături de Bălcescu, I.C. Brătianu şi A.G. Golescu. Scotea, în acel timp, ziarul ,,Pruncul român”, iar din 1857, după întoarcerea din exilul în Franţa, avea să editeze, mai bine de un sfert de veac, ziarul ,,Românul”, prin ale cărui pagini a chemat cu înflăcărare mulţimile la înfăptuirea unui ideal iminent – Unirea Principatelor. Tot astfel, a luptat cu aprigă convingere pentru cucerirea independenţei de stat a României. A fost ministru de Instrucţie în 1860, şi, încă o dată, în 1866, an memorabil, cînd, la propunerea sa, lua fiinţă ,,Societatea Literară Română”, devenită apoi, în 1867, Societatea Academică Română, iar în 1879, Academia Română.
Luminat om politic, aşadar, C.A. Rosetti a slujit cu toate puterile deviza ,,Libertate, egalitate, fraternitate”, destinul naţiunii rămînîndu-i, pînă în cea din urmă clipă, un ideal, îngemănat cu nedezminţita dragoste pentru graiul strămoşesc, mărturisită şi ca principiu călăuzitor la ceasul de început al Academiei Române: ,,Limba Poporului Român, eterna dovadă a latinităţii ţării noastre, reclamă imperios cultul său, sub pedeapsa de a nu mai putea servi de vehicul cugetării naţionale, în noua sa dezvoltare…”. Deschisă cu pasiune în cîmp cultural, lucrarea i s-a aplecat, deopotrivă, asupra literaturii universale, din care ne-a lăsat nuanţate traduceri din Byron, Hugo, Lamartine, A. de Vigny, Béranger. ,,Pornea din fiinţa lui vibrantă – scria Iorga – o emanaţie necontenită de încredere şi entuziasm…”.

ANDA RAICU

COMENTARII DE LA CITITORI