Statul puternic – unica alternativă la colonie

in Polemici, controverse

Motto: „Trebuie alungaţi acei care demoralizează neîncetat naţiunea, declarînd-o incapabilă de a întreprinde ceva prin sine însăşi, acei care nu recunosc românilor decît capacitatea de a da biruri şi soldaţi”. B.P. HaŞdeu, 1868

Recent, într-o dezbatere a „Grupului pentru Acţiune Naţională” am expus ideea „Statului puternic”, ca formulă doctrinară potrivită şi necesară în situaţia în care se află o ţară ca România. Prezint în acest prim episod starea de stat slab, dezintegrat în spirit şi acţiune, de fapt starea statului în care trăim – colonia România.
O simplă trecere în revistă a poziţiilor publice de după 1989 ne arată că statul este ţinta celor mai multe atacuri, rezultatul fiind, probabil, cel premeditat: în prezentul predominant gregar, cetăţeanul vede cetatea, statul, ca avatar şi cauză a tuturor relelor din viaţa sa. Astfel, pentru omul secolului ultim, toate căutările minţilor strălucite ale „Secolului Luminilor”, Montesquieu, Rousseau sau Kant, izvoare ale ideilor moderne despre stat şi naţiune, toate acestea pălesc în faţa înţelepciunii nebunului Nietzsche – „Statul este cel mai rece dintre monştrii reci”. Te întrebi oare cum se poate ca epoca globalizării libertăţilor totale să ajungă la aceleaşi gînduri cu inspiratorul celui mai sinistru sistem segregaţionist? Da, culmea este că atît Hitler, cît şi exponenţii libertăţilor extinse de astăzi s-au ridicat la fel de revoltaţi împotriva „statului – inamic”. Şi, la fel ca atunci, reacţiile celor ce nu achiesau la asemenea aberaţii, au fost nepotrivite şi total ineficiente; superioritatea dispreţuitoare (menţinută doar la nivel teoretic) faţă de o acţiune concretă nu opreşte acţiunea respectivă, ci dimpotrivă, creează exact efectul de rezonanţă dorit de cei ce acţionează; concret, promotorii aberaţiilor antistatale se adresează segmentelor gregare ale societăţii, iar respectiva superioritate dispreţuitoare expusă de mediile educate creează o segmentare prielnică scopului final – disoluţia statului. În felul acesta, statul german a devenit duşman în viziunea unui procent majoritar din propriul popor – care, orbit, imbecilizat şi dominat de latura sa gregară, şi-a găsit salvatorul în paradoxul criminal nazist. Germanismul, arianismul şi puritatea rasială erau clamate de un non-german diform fizic, raţiunea specifică acestei mari naţiuni era călcată în picioarele unui populism dus dincolo de limite – dar în faţa acestor acţiuni reacţia opoziţiei a fost… cea descrisă mai sus: au respins cu superioritate şi inactivitate dezvoltarea fenomenului, a agresiunii contra statului. Aceeaşi evoluţie o observ, din păcate, în transformarea României din statul puternic creat şi lăsat de Ceauşescu, în statul slab de azi.
Pe scurt, în momentul de faţă există doi factori ce acţionează făţiş împotriva statului – partidele şi „societatea civilă”. Am scris mai multe articole în care am arătat dezastrul pe care îl aduce această aşa-zisă formă de democraţie numită pluripartidism. În realitate, şi în istorie, partidele constituie grupuri de interese, care nu reprezintă interesul general al societăţii, ci interese de grup – deci, logic, diferite pînă la excludere faţă de interesul naţiunii. Partidele nu au nici o legătură cu lupta de idei aducătoare de progres, doctrinele lor fiind nişte formalităţi lipsite de importanţă în bătălia politico-electorală; puterea partidele înseamnă acapararea sferelor de influenţă economică şi angrenarea unor segmente cît mai mari şi mai ascultătoare de populaţie. Mai multe partide înseamnă deci o împărţire a naţiunii, fapt care a prezentat uneori secvenţe dramatice, de la lupte de stradă la pactizarea cu elemente duşmănoase din afara ţării. Din trecutul românesc şi pînă în prezentul românesc partidele sabotează pur şi simplu statul condus de partide rivale; orice investiţie propusă de unii va fi blocată de ceilalţi; niciodată partidul rival nu are dreptate, nu vrea binele naţiunii, nu e cinstit, nu merită să existe, iar populaţia trebuie să înţeleagă că partidul rival e cel mai mare rău apărut pe suprafaţa ţării – dacă nu chiar a planetei, iar orice vorbă a unui reprezentat al partidului rival e o minciună – desigur, pînă în clipa în care respectivul schimbă tabăra…
În istorie, cu cît partidele au fost mai slabe, cu atît statul a fost mai puternic, iar naţiunea a avut de cîştigat; regimul forte al lui Cuza a însemnat reforme, investiţii, crearea unor instituţii vitale şi astăzi – desigur, Cuza a trebuit să-i „cuminţească“ atît pe liberali, cît şi pe rivalii conservatori. Carol I a trecut prin 10 ani de răfuieli politice care erau gata să-l facă să plece de pe tron; dictatura lui Carol al II-lea a însemnat cea mai fastă perioadă economică a monarhiei româneşti. În fine, cum s-ar putea imagina construcţia ţării din perioada comunistă în condiţiile nonsensului pluripartit de azi?
Al doilea factor de disoluţie a statului o reprezintă aşa-zisa societate civilă. Sintagma însăşi e o aberaţie, întrucît nu există o împărţire reală sau formală a societăţii în „civilă” sau „non-civilă”, nu e clar nici măcar ce înseamnă această „civilie”, atît timp cît multe din grupările şi personajele ce se revendică parte a acestei categorii sînt actanţi politici, cu preferinţe militante pentru anumite partide, altele sînt finanţate prin programe guvernamentale etc. Acesta mi se pare un caz de impostură şi mai mare decît în cazul partidelor; un demnitar liberal, de exemplu, care vorbeşte în numele liberalilor abuzează, fiindcă a fost numit sau ales de un grup de persoane din grupul liberal, nu de toţi liberalii sau măcar de o majoritate a lor. În cazul societăţii civile, aşa-zişii „reprezentanţi” ai acesteia sînt exemple de impostură clară, fiindcă nu i-a delegat, ales sau numit niciodată societatea. În plus, exprimarea publică a acestora nu este decît un continuu atac la suprastuctura statului, sfera politică, la cetăţenii care se manifestă în zona politică ce nu convine acestor civili „apolitici”, la instituţii ale statului sau la cetăţenii care lucrează acolo. Cu alte cuvinte, pe lîngă partidele care împart un segment al naţiunii între partizanii lor, apare şi societatea civilă care mai produce o falie, între nişte „noi” nedifiniţi – şi nişte „ei“ luaţi la grămadă. Stînd strîmb şi judecînd drept, cred că această denigrare continuă a unor segmente sociale dar şi promovarea neîncrederii în stat şi instituţiile sale se încadrează la multe articole din Codul Penal.
Dădeam exemplul statului slab german, preluat de o maşinărie a terorii, o aberaţie criminală a istoriei; în România de astăzi văd, cu teamă şi revoltă, armate de interlopi care impun stilul lor de viaţă în cartierele marilor oraşe – dar asist neputincios, în acelaşi timp, la hăituirea unor mari medici, salvatori a mii de vieţi, pe baza unor turnătorii „suspicionabil întemeiate”. Iar contradicţiile, paradoxurile şi antitezele statului slab pot continua la nesfîrşit – pentru că aşa ceva caracterizează statul slab.
În episodul viitor voi expune doctrina statului puternic; pînă atunci însă un prolog – confuzia între dictatură şi tiranie. Dictatura este o formă de conducere practicată în situaţii speciale (extreme) în care o persoană sau un grup este învestit de popor sau de o majoritate (dominantă) cu autoritate extinsă. Din contră, tirania este o uzurpare a puterii, a autorităţii. Întrebarea poate fi – cine este uzurpatorul puterii, conducătorul autoritar care îşi duce la bun sfîrşit misiunea consolidării statului şi de dezvoltarea a naţiunii, sau aşa-zisa democraţie care induce ideea reprezentării poporului dar, în fapt, nu reprezintă decît grupul de interese? Platon spunea că tirania se naşte din democraţie, făcînd referire la pluripartidismul blamat încă din vremea aceea. Tirania este simptomatică pentru statul slab. O colonie nu se conduce decît prin tiranie. Alternativa la statul slab este autoritatea; alternativa la colonie poate fi numai statul puternic – ceea ce voi propune în numărul următor.

Dragoş Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI