Ştefan Luchian

in Lecturi la lumina ceaiului

Fiu al maiorului Dimitrie Luchian şi al Elenei Chiriacescu, Ştefan Luchian s-a născut la Ştefăneşti, judeţul Botoşani, la 1 februarie 1868. Avea cinci ani cînd tatăl a fost mutat cu familia în Bucureşti; şi-au găsit locuinţă în mahalaua Popa Soare. Prin mahalalele capitalei, ca în toate oraşele ţării, era o viaţă patriarhală. Grădiniţele oamenilor erau inundate de flori, în multitudinea lor de culori şi nuanţe vesele; era spaţiul dorit de copilul-artist Ştefan, căci de mic avea înclinaţii spre observarea miracolelor din natură. Vedea că florile mor toamna şi simţea în el aşa, ca o durere. Mai tîrziu a mărturisit: „dacă aş fi pictor, aş păstra macii pe pînză. Şi nu numai macii, ci şi celelalte flori, care-şi pierd culorile, cînd sînt presate în ierbar“. Încă de mic a avut înclinaţie spre desen şi culoare. Începutul l-a făcut cu o pictură… murală: „eram un pici; mă dăduse de curînd la şcoală. O mătuşă, la un Paşti, mi-a adus în dar o stea cu acuarele d-acelea proaste. Mama îşi bea cafeaua afară, în pridvor. Eu, ca un diavol, m-am strecurat în odaia de musafiri. O uitase descuiată. M-am aşezat la un perete şi dă-i, şi dă-i! Îmi pusesem în gînd s-o fac pe Safta, bucătăreasa noastră. Mă, şi era urîtă! Biata mama, ce mai întindea de noi“. Întîi a învăţat carte la Liceul Sfîntul Sava din Bucureşti. Nu era un elev prea bun, dar la desen nu-l întrecea nimeni. „Făceam desenul la toată clasa, pe treizeci de gologani. Atît era tariful“. În 1900 participă cu două pasteluri la „Expoziţia universală“ de la Paris. Dar, din păcate, tot în acest an apărură primele manifestări ale unei afecţiuni la măduva spinării (scleroză multiplă), care-l va lăsa infirm pentru restul vieţii. Boala se va agrava mereu, iar lipsurile materiale erau tot mai acute. Cu toate aceste greutăţi, lucra tot mai înverşunat, fiind mereu prezent în expoziţiile personale şi de grup, ce se organizau în capitală. Într-un asemenea moment a creat Luchian autoportretul intitulat cu multă modestie „Un zugrav“ (1907); această lucrare a fost realizată cu multe eforturi fizice şi intelectuale, într-un moment deosebit al luptei sale cu boala şi cu nevoile materiale şi este cel mai reuşit autoportret psihologic din lume (ghidul muzeului Luvru). Din 1909, Ştefan Luchian nu a mai părăsit fotoliul. Spre sfîrşitul vieţii, nu mai putea ţine penelul între degetele paralizate; punea pe cineva să i-l lege de încheietura mîinii. Şi ce poate fi mai groaznic atunci cînd neputinţa fizică se zbate în nimicitoarea febră a creaţiei? S-a stins din viaţă la 28 iunie 1916, la Bucureşti. Ştefan Luchian rămîne primul pictor care, „pentru a marca personalitatea distinctă a artei româneşti în ansamblul european s-a inspirat din frescele tradiţionale ale bisericilor medievale şi din arta populară, conturînd şi simplificînd planurile şi aplatizînd volumele“.

COMENTARII DE LA CITITORI