Stéphane Mallarmé şi Claude Debussy

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Stéphane Mallarmé (1842-1898) a exercitat o mare influenţă asupra poeţilor de la finele Secolului XIX, precum şi a unor şcoli artistice reprezentative ale Secolului XX, precum cubismul, futurismul, dadaismul, suprarealismul. El a fost, însă, este şi va rămîne un exponent al simbolismului. Ca un omagiu adus rafinatului poet francez, în anul 1998 au avut loc, în toată lumea, manifestări dedicate celui care s-a format în ambianţa spirituală a lui Théodor de Banville şi, mai cu seamă, a lui Charles Baudelaire. Mallarmé a aderat, la început, la „parnasism“, curentul literar poetic ce susţinea autonomia esteticului (,,artă pentru artă”), pentru ca, apoi, să creeze opusuri originale, formîndu-şi propriul stil, obţinut – aşa cum ar spune un admirator al său – „prin transferarea“ corespondenţelor baudelairiene din domeniul senzorial în cel pur intelectual. În acest sens, ne referim la „Herodiada“, apărută în 1893. Tot de numele lui Mallarmé se leagă şi promovarea unui ermetism literar, poezia lui devenind, adesea – aşa cum remarca un alt analist al operei sale – „complexă, voit obscură, enigmatică, dar captivantă prin farmecul ei cerebral şi rece, prin muzicalitatea versurilor şi prin forţa de sugestie“. În acest context, menţionăm remarcabilul poem „După-amiaza unui faun“, conceput în anul 1876, ciclul de „Poezii“ (1898), precum şi „O aruncătură de zar nu va aboli, niciodată, hazardul“ (1897), creaţie poetică reprezentativă, care porneşte de la o concepţie filozofică specifică lui Hegel. Mallarmé ne-a lăsat moştenire şi suita de eseuri „Divagaţii“ (1897), lucrări ce relevă estetica poetului. Nu putem neglija nici traducerile lui „în proză rimată“, oferite poemelor lui E. A. Poe. Figură de seamă a curentului simbolist european, Mallarmé anticipează fuziunile dintre poezie şi celelalte arte care au început să înflorească în secolul următor. Poemele lui au fost surse de inspiraţie pentru numeroase opere muzicale, îndeosebi din creaţia lui Claude Debussy şi cea a lui Maurice Ravel.

Claude Debussy rămîne cel mai tulburător reprezentant al impresionismului francez. El este acela care, cu o viziune componistică de geniu, asociată unei policromii armonice ,,narcotizante” – ne referim la politonalitate, polimodalism, disonanţe voit nerezolvate, la acorduri cu septime şi none senzuale, acorduri mărite etc. – a revoluţionat discursul sonor, pregătind calea creatoare a lui Enescu, Bartok, Strawinsky şi, mai ales, a lui Messiaen. Debussy promovează şi foarte îndrăzneţe inovaţii în orchestraţiile lui, prin reliefarea unor combinaţii neobişnuite de timbre, în concordanţă cu o formă nouă, cu totul alta faţă de construcţia, cu reveniri atente, a înaintaşilor săi. Inspirat de poemul lui Mallarmé – „Preludiu la după- amiaza unui faun“– Debussy a compus o lucrare simfonică, într-adevăr, vizionară, o capodoperă!

Scriitorul Eugen Barbu – un pasionat ascultător al operelor lui Debussy şi, în special, al tălmăcirii poeziei lui Mallarmé în arta sonoră debussystă – îmi spunea: „ Romain Rolland susţinea că Debussy a avut geniul gustului… Eu voi acentua ideea asta, zicînd că autorul atîtor pagini, de o eufonie extatică, a fost înzestrat cu geniul rafinamentului sonor, iar în acest climat spiritual, elevat şi pur francez, cred că nu voi exagera, susţinînd că Debussy este cel mai pictural dintre compozitorii lumii!“.

DORU POPOVICI

P.S. 1 – Am stat mult timp în preajma lui Eugen Barbu – cel ce a fost cel mai mare adversar al uriaşului său talent! N-am înţeles, niciodată, pasiunea acestui scriitor, atît de vulcanic, pentru capodoperele „apolinice“ ale acelui sublim „Rinascimento“, ale barocului şi, mai cu seamă, ale lui Enescu – ce relevă eufonia „dorului dor“… – şi ale lui Claude Debussy – creaţii care îmi sugerează blagianul „extaz de seve“…

P.S. 2 – Am utilizat ca material documentar „Dicţionarul enciclopedic român“ (1965).

COMENTARII DE LA CITITORI