Stigmate (4)

in Lecturi la lumina ceaiului

Stigmatele sînt, în general, asemănătoare cu cele ale Sfîntului Francisc, dar adesea pot fi remarcate şi unele diferenţe. Există însă o constantă, aceea că toţi stigmatizaţii au avut darul clarviziunii. Aşa se explică şi faptul că Marie-Françoise a celor Cinci Răni şi-a ales numele cu mult înainte de a-i apărea stigmatele. Rănile sîngerînde apărute pe trupul slujitorilor Domnului constituiau un fenomen atît de ciudat încît, cel puţin într-o primă etapă, foarte mulţi s-au îndoit de veridicitatea lui, grăbindu-se, de multe ori, să-l califice drept impostură. De regulă, se începea prin găsirea unei explicaţii naturale. În consecinţă, s-a mers pe ideea că stigmatizatul îşi provoca singur rănile, însufleţit de dorinţa de a suferi precum Christos pe cruce.

Cazul călugăriţei Lukardis din Oberweimer este revelator în această privinţă, întrucît, cel puţin aparent, nu se poate nega faptul că ea îşi provoca singură rănile. Viaţa acestei călugăriţe a fost scrisă la cîtva timp după moartea sa de un călugăr necunoscut, care se prezintă ca martor al acestei manifestări, pe cît de stranie, pe atît de inexplicabilă. Asemenea tuturor stigmatizaţilor, ea a avut viziuni cu mult înainte de a-i apărea stigmatele. Existenţa ei a fost scurtă. S-a născut în anul 1276 şi a murit în anul 1309. Timp de aproape 2 ani ea se rănea singură sistematic, dar felul în care autorănirea se petrecea este cu totul ieşit din comun. Este foarte adevărat că, în acest caz, deţinem o explicaţie. Din păcate, însă, explicaţia mai mult nedumireşte decît lămureşte.

Iată ce ne relatează călugărul martor ocular: „Cît despre răstignirea lui Christos pe cruce, aşa precum era imaginea acestui fapt întipărită în mintea ei, la fel şi reprezenta acţiunea respectivă în exterior. În mod repetat, cu degetul cel mare de la mînă, ea lovea locul rănii din fiecare palmă. Apoi, retrăgîndu-şi mîna la o distanţă de un cot (puţin mai mult de o jumătate de metru) dădea o lovitură năpraznică în acelaşi loc. Vîrful degetului ei părea ascuţit ca un cui. Într-adevăr, cu toate că, văzîndu-l şi atingîndu-l, părea a fi un deget, nu i se putea simţi nici carnea, nici osul, iar cei care-l pipăiseră declarau că avea duritatea unei bucăţi de metal“.

Pînă aici, totul pare a fi destul de clar. Călugăriţa se rănea singură, deci nu ar putea fi vorba de un fenomen ce ar ţine de sfera paranormalului. Lucrurile nu stau însă aşa, sînt mult mai complicate. Călugărul relatează în continuare că loviturile pe care ea şi le aplica răsunau aidoma unui ciocan izbind o nicovală. Într-o zi, un sceptic a avut ideea de a-şi pune mîna între degetul şi palma călugăriţei, dar şi-a retras-o rapid, după prima lovitură, afirmînd îngrozit că dacă n-ar fi făcut-o la timp, probabil că niciodată n-ar mai fi putut să şi-o folosească. Cu acelaşi deget, ea îşi lovea pieptul dimineaţa la ora 6 şi la amiază, în locul unde, ceva mai tîrziu, i-a apărut rana. Zgomotul provocat de lovitură era atît de puternic, încît călugăriţele au început să se orienteze după el, pentru că ea respecta cu exactitate orele 6 şi 12.

(va urma)

MARGARETA CHETREANU

COMENTARII DE LA CITITORI