Sub cerul mereu senin al rugăciunii…

in Polemici, controverse

O… Ion Machidon…

Într-o Românie postdecembristă, în care au fost umilite mai multe personalităţi creatoare decît în ,,Era Anei Pauker”, personalităţi generatoare de opere ca nişte statui marmoreene, ce nu vor prinde niciodată rugină, ci vor pluti peste Styx…

Aşadar, într-o Românie bolnavă, şi tu, Ion Machidon, şi eu, neotrubadur apollinic, am înţeles semnificaţia tulburătoare a axiomei potrivit căreia ,,Toate-n ţara noastră devin minciuni, numai Dumnezeu şi Sfîntul Mihai Eminescu rămîn adevăruri sacre”.

Amîndoi am înălţat femeia la dimensiune de mit, ştiind că ,,a iubi presupune să colaborezi cu cerul, iar cu o femeie de mînă, Soarele te salută, ca pe-un frate drag”…

Cît adevăr se regăseşte în cugetările sculptorului-poet Pavel Mercescu, pe care îl citez cu o emoţie adolescentină: ,,Omul este inima lui Dumnezeu pe pămînt, dar noi ştim că omul este o lumină pentru locuitorii pămîntului. Viaţa este un foc, pe care trebuie să-l ţii în mînă, chiar dacă te arde. Cel care arde ca o flacără îi călăuzeşte şi pe ceilalţi în întuneric”.

Închei, dragă Ion Machidon, cu poemul tău ,,Doamne, să nu mă cerţi”:

,,Doamne, să nu mă cerţi de voi certa pe altul,/ În numele rugilor Tale o fac./ Prea s-a stricat lumea de la un timp/ Prin sate şi prin tîrguri s-au înmulţit nătîngii…// Doamne, să mă ierţi, aşa sînt eu,/ Cu Dragoste în Dumnezeul meu/ Şi plîng de cîte văd mereu:/ Bolnavi, sărmani, copii din flori!// Doamne, iartă-mă, Îţi zic,/ Sînt robul Tău, cu dragoste de semeni/ De-aceea vreau pe lume pace îndelungă/ Şi celor mulţi biserica, lăcaş de-nţelepciune!”.

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI