Sufletul

in Tabletă de scriitor

Oamenii vorbesc despre suflet ca despre o bucatã de pîine, ca despre cîinele din bãtãturã, sau despre vreo emisiune de la televizor, unde primeazã picioarele dezgolite, sînii siliconaţi, limbajul golãnesc al invitaţilor, dar, uneori, şi al moderatorilor… Toţi, nãscuţi parcã din aceiaşi viermi ai pãmîntului, pîrjolitori de frumos. Oare sã fi vãzut cineva, vreodatã, cum aratã sufletul în realitate? Privind prin prisma felului nostru de a ne comporta, am fi înclinaţi sã credem cã sufletul este ceva magic, cu toate cã, aparent, mulţi dintre noi, în fãţãrnicia noastrã, sîntem cu totul altfel decît pãrem a fi în realitate. Faptele noastre, de multe ori îndoielnice, ne dau de gol. Şi atunci, pentru a ne scuza toate matrapazlîcurile care ne trec prin cap, aruncãm vina pe suflet. De unde aceastã nãscocire şi cine o fi scos-o, nu ştim, dar presupunem cã şi aici este vorba de un interes al cuiva. Şi se poate proba, de-a lungul timpului, prin predicile religioase. Ale preoţilor care, înainte de a fi ceea ce sînt, au, şi ei, familii, copii, tabieturi… Au dreptul sã iubeascã şi sã chefuiascã şi, chiar dacã legea bisericeascã nu le permite acest lucru, se ştie cã şi ei beau şi umblã cu femei. Nu insistãm pe aceastã chestiune. Spunem, însã, cã sufletul este ceva imaginar, care ţine de gînd, nu de spirit, şi nici de bibliotecã. Trupul este intermediarul…
Altfel nu se explicã de ce unii oameni, care sînt catalogaţi cã au suflet bun în relaţiile lor cu colegii de muncã, iar între pereţii casei îşi rup nevasta în douã cu bãtaia, îşi înfometeazã şi-şi tortureazã copiii, ba îi mai şi omoarã, se laudã, în schimb, cã iubesc animalele, pe care nu le au.
Despre ce suflet sã fie vorba? Existã, oare, mai multe feluri de suflet? Unul bun şi altul rãu, pe care le purtãm cu noi în buzunar, sau în geanta diplomat, schimbîndu-le în funcţie de interes? Pentru cã faptele rele, oamenii nu le fac fiindcã au suflet bun. De fapt, nimeni nu a vãzut vreodatã sufletul; nici mãcar cei ce trãiesc pe aceastã lume de zici cã i-a uitat Dumnezeu nu pot confirma sau deşira firul poveştilor despre existenţa şi alcãtuirea lui. Atunci, oare cum am putea privi sufletul, prin realitatea lumii în care trãim? E vorba de sufletul adevãrat, sau de cel al vieţii de Apoi? Sînt întrebãri care nu cred cã vor fi vreodatã lãmurite, sau analizate de cineva, pînã ce respectivul nu are vreun interes. Rãmînem la pãrerea cã sufletul nu existã decît la nivel de percepţie şi de rugãciune, pentru a ne stãpîni pornirile, pentru a nu face rãu şi a nu-i face pe cei din jur sã sufere. Cu alte cuvinte, în gîndirea noastrã, sufletul a fost inventat cu scopul de a nu face rãu, dar şi ca unitate de mãsurã a fiinţei omului, în colectivitatea în care trãieşte: om bun/om rãu.
Oricum, sufletul o sã rãmînã mereu bun şi generos faţã de toatã lumea, cu toate slãbiciunile ei, în ciuda controverselor din chiar conţinutul acestor rînduri.

ION MACHIDON,
preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

COMENTARII DE LA CITITORI