SURORILE SCOBIE (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Era o dimineaţă rece de septembrie şi doctorul Finlay stătea în faţa căminului. Janet intră în cameră cu un bilet.
– Anabel Scobie doreşte să-i faceţi o vizită, spuse Janet şi-i înmînă biletul doctorului Finlay. Acesta luă bucata de hîrtie, pe care o privi cu atenţie. Cineva o rupsese dintr-un carnet.
– Ciudat, gîndi Finlay.
Apoi citi biletul: „Domnişoara Beth Scobie vă roagă să-i faceţi o vizită. Sora ei, Anabel, nu se simte bine“.
– E-n regulă, Janet, spuse Finlay, o voi vizita chiar azi.
Janet însă stătea nemişcată şi se uita la el. Voia atît de mult să-i vorbească despre surorile Scobie! Nu le agrea. Doctorul Finlay observă nedumerirea de pe faţa ei şi rîse.
– Ştiu totul despre surorile Scobie, spuse Finlay.
– Ooo! Chiar ştiţi? răspunse ea cu ciudă. Bine, atunci. Şi părăsi încăperea.
Finlay zîmbea. Majoritatea celor ce locuiau în Levenford le cunoaştea pe surorile Scobie. Erau două doamne în vîrstă. Locuiau împreună într-o căsuţă de lîngă mare. Beth era sora mai mare. Mică de statură, morocănoasă şi cu o privire aspră. Nu zîmbea niciodată. Îşi peria părul pe spate, prinzîndu-şi-l la ceafă cu agrafe. Anabel era cu doi ani mai mică decît Beth şi arăta la fel ca sora ei. Anabel era mai înaltă, dar amîndouă se îmbrăcau în acelaşi fel: rochii negre, pardesie negre, pantofi negri şi pălării negre. Amîndouă aveau feţele posomorite şi aceeaşi privire neprietenoasă.
Surorile erau întotdeauna împreună. Locuiau în aceeaşi casă de mulţi ani, dar timp de 15 ani nu-şi mai spuseseră nici un cuvînt una alteia. Acesta era adevărul: Beth şi Anabel Scobie nu mai vorbiseră una cu alta de 15 ani.
Tot necazul a pornit de la motanul lor. Rufus era un motan mare şi îşi ducea viaţa alături de cele două surori. Amîndouă îl iubeau foarte mult, îl hrăneau bine şi aveau grijă de el. În fiecare seară, după ce Rufus se sătura de joacă prin grădină, surorile îl chemau. Atunci, Rufus intra în casă să doarmă. O seară era chemat de Anabel, iar în seara următoare de Beth. De ani şi ani, îl chemau în felul acesta şi totul era cît se poate de bine.
Dar, într-o seară, cu 15 ani în urmă, Beth se uită la ceasul de pe perete şi spuse:
– De ce nu l-ai chemat pe Rufus? E tîrziu, Anabel.
Iar Anabel îi răspunse :
– Pentru că tu trebuia să-l chemi. Eu l-am chemat seara trecută.
– Nu, nu tu l-ai chemat. Cea care l-a chemat seara trecută am fost eu, nu tu, spuse Beth.
– Nu, nu l-ai chemat tu, Beth Scobie, spuse Anabel.
– Ba eu.
– Ba nu tu.
– Ba eu.
– Ba nu tu.
– Ba eu. Îmi amintesc foarte bine. Se juca printre tufişuri.
– Asta a fost cu o seară în urmă. N-a fost seara trecută.
– Scuză-mă, dar a fost seara trecută!
Acum, amîndouă erau înfuriate şi începură să ţipe. În cele din urmă, Beth îi strigă:
– Încă o dată îţi spun, Anabel, vrei sau nu să chemi motanul?!
La care Anabel îi răspunse rece:
– Nu, nu-l voi chema. După asta, cele două surori s-au dus la culcare. Surorile n-au mai chemat motanul. Astfel că Rufus a rămas afară.

(va urma)
A.J. CRONIN

COMENTARII DE LA CITITORI