SURORILE SCOBIE (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Dimineaţa următoare, Rufus nu mai era acolo. Surorile l-au căutat peste tot, dar el dispăruse. Nu l-au mai găsit niciodată. Beth s-a întors spre soră-sa şi i-a spus:
– E din vina ta. N-am să-ţi mai vorbesc niciodată. Va trebui ca, mai întîi, să-mi ceri iertare în genunchi.
– Nici eu n-am să mai vorbesc cu tine niciodată, îi răspunse Anabel. Tu eşti cea care trebuie să-mi ceri iertare în genunchi.
Era un lucru ciudat. Dar surorile Scobie au făcut exact ceea ce-şi promiseseră. Nu şi-au mai spus un cuvînt una celeilalte timp de 15 ani.
Doctorul Finlay ştia povestea celor două surori. Tocmai la această poveste se gîndea cînd sună la uşa de la intrare, care îi fu deschisă chiar de Beth Scobie.
– Pe aici, doctore, vă rog, spuse Beth şi îl conduse pe Finlay în salonaş, o cameră foarte rece, unde nu ardea focul. Finlay aruncă o privire prin încăpere. Un ceas voluminos era deasupra căminului.
-Am să mă uit dacă sora mea e gata să vă primească, mai spuse ea, şi ieşi din cameră.
Finlay se uită la ceasul masiv şi la căminul de culoare maro. Apoi, observă cîteva bucăţele de hîrtie. Se aflau lîngă ceas şi semănau cu biletul pe care i-l trimisese Beth Scobie. Cineva rupsese hîrtia dintr-un carnet. Alături de foile de hîrtie era şi un creion. Finlay îşi coborî privirea spre căminul gol. Erau şi acolo două bucăţele de hîrtie. Erau nişte bilete pe care cineva le aruncase. Le ridică şi le citi. Pe una scria: „Nu mă simt bine. Te rog să chemi doctorul“. Pe celălalt: „Nu fi proastă. Nu eşti bolnavă. N-ai nimic“. Finlay, mirat, aruncă bucăţelele de hîrtie. Înţelese numaidecît. „Acesta este micul lor joc“, gîndi el. Beth reveni.
– Sora mea vă aşteaptă, spuse ea.
Finlay, reflectînd la bucăţica de hîrtie din mîna lui, urcă singur scările. Beth nu l-a urmat. Intră într-unul din cele două dormitoare spaţioase. Anabel zăcea într-un pat splendid, cu aşternuturi fine. Părea foarte bolnavă. Finlay observă pe dată că avea gripă. Capul îi ardea şi ochii îi erau umezi.
– Sînt bolnavă, doctore, nu-i aşa? întrebă ea.
– Ei, în cîteva zile o să vă refaceţi, răspunse Finlay.
– Sigur că da, spuse Anabel, moale.
– O să vă aduc o asistentă medicală, mai adăugă Finlay.
– O soră medicală?! Niciodată! N-am nevoie de nici o soră medicală! protestă Anabel.
– Dar vă trebuie o asistentă, ca să vă îngrijească, spuse Finlay.
– Nu. Sora mea va avea grijă de mine. Ştiu că nu prea are stofă de infirmieră. Da, e o persoană incomodă, doctore, dar trebuie s-o suport. Am suportat-o cînd am fost sănătoasă, voi încerca să o suport şi cînd sînt bolnavă.
Anabel închise ochii. Doctorul Finlay îşi închise servieta şi coborî. În salonaşul cu ceasul voluminos, vorbi cu Beth.
– Sora dvs. , Anabel, are gripă! zise el.
– Numai gripă? Doar atît? Şi era atît de întristată din pricina asta! spuse Beth.
– Nu înţelegeţi? spuse Finlay, pe un ton nervos. Sora dvs. este foarte grav bolnavă! Şi gripa poate să fie gravă! Ea nu mai e tînără şi are nevoie de îngrijire!
– Bine, o să am eu grijă de ea, spuse Beth. O să fie incomodă. E o femeie incomodă, doctore, dar trebuie să o suport. Am suportat-o cînd era sănătoasă, o să încerc să o suport şi cînd e bolnavă.
Finlay o privi fix şi foarte mirat. În cele din urmă ,spuse:
– Văd că dvs. şi sora dvs. nu vă vorbiţi una alteia. Nu veţi putea avea grijă de ea în felul acesta.
– Ne vom descurca. Ne-am descurcat aşa timp de 15 ani.

(va urma)
A.J. CRONIN

COMENTARII DE LA CITITORI