SURORILE SCOBIE (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

Finlay îi spuse lui Beth ce trebuie să facă pentru Anabel. Apoi plecă. Beth începu să o îngrijească pe sora ei. Nu vorbeau între ele, ci comunicau scriindu-şi bileţele. Apoi, Anabel începu să se simtă mai rău. De cîteva ore, arăta şi mai bolnavă decît înainte. În timpul febrei, încerca să vorbească. Nu ştia ce spune. Deodată vorbi clar:
– Ah, Beth, spuse ea. Mi-e tare sete. E din cauza febrei. Dă-mi, te rog, ceva de băut.
Beth se holbă la sora ei. Anabel îi vorbise! După 15 ani, Anabel vorbise prima! Apoi, Beth îi spuse, plîngînd:
– O! da, Anabel. Am să-ţi dau ceva de băut! Alergă la patul ei şi îi întinse surorii sale o cană. Uite! Poftim! Anabel o privi, zîmbindu-i. Beth fu atît de surprinsă, că începu din nou să plîngă. Îmi pare aşa de rău, Anabel, spuse ea plîngînd. Totul e numai din vina mea. Şi totul a pornit de la nimic.
– Poate să fi fost vina mea, spuse Anabel, slab. Poate că era noaptea în care trebuia ca eu să fi chemat motanul.
– Nu, nu, spuse Beth. Eu cred că era noaptea mea să chem motanul. Şi iar începu să plîngă.
În seara aceea, Finlay a trecut din nou să o vadă pe Anabel. Beth îl aştepta în salonaş. Era foarte nervoasă.
– Sora mea se simte mult mai rău, doctore. O să-şi revină, nu-i aşa? întrebă Beth, agitată.
Finlay îi răspunse liniştit:
– Nu ştiu. S-ar putea să-şi revină.
După care, Beth deveni şi mai nervoasă.
– Dar trebuie să-şi revină. Trebuie! Sîntem iar prietene. Azi după amiază mi-a vorbit! După care începu să plîngă.
În sfîrşit, se gîndi Finlay, aceste surori sînt din nou prietene acum, la bătrîneţe. Adăugă cu voce tare:
– Trebuie s-o salvăm!
Dar nu era uşor. Starea lui Anabel se înrăutăţea şi ea devenea din ce în ce mai slabă. Finlay nu era sigur dacă Anabel avea destulă putere ca să scape cu viaţă. Beth o îngrijea zi şi noapte, devenind cea mai amabilă infirmieră. În cele din urmă, după 14 zile, Finlay era sigur că Anabel îşi mai revenise.
– Slavă Domnului, strigă Beth, cînd îl auzi că spune asta. Nu pot să trăiesc fără sora mea.
Din ziua aceea, lui Anabel începu să-i fie mai bine. După 10 zile, se sculă din pat. Stătea pe un scaun lîngă fereastră şi privea spre mare. După încă o săptămînă, coborî în salonaş. Pe la sfîrşitul lunii, doctorul Finlay le spuse că Anabel s-a vindecat complet.
– Aveţi dreptate, doctore, spuse Anabel. Acum mă simt minunat.
– Bine, spuse Finlay. Peste o săptămînă am să mai trec să vă văd. După care plecă. Era mulţumit, văzînd că acum ambele surori erau fericite.
– Doctorul Finlay e un tînăr de treabă, îi spuse Anabel surorii sale.
– Aşa e, răspunse Beth. Atîta doar că nu chiar Finlay a fost cel care m-a salvat. Cea care m-a salvat ai fost tu, Beth. Cînd mi-ai vorbit, aşa cum mi-ai vorbit. A fost o mare surpriză pentru mine, spuse Anabel. Beth o ţintui cu privirea, Ah, da, continuă Anabel. Faptul că mi-ai vorbit prima! Asta m-a salvat, Beth. Abia atunci am început să mă simt mai bine. Beth se ridică.
– Ce tot spui acolo, dragă Anabel? Cea care ai vorbit prima ai fost tu. Mi-ai spus: „Dă-mi să beau ceva“. Îmi amintesc perfect.
– Nu, nu, răspunse Anabel. Şi eu îmi amintesc perfect, cum ai venit lîngă patul meu şi mi-ai spus: „A fost vina mea, Anabel. Îmi pare rău pentru tot ce s-a întîmplat“.
– Ce?! strigă Beth, devenind din nou nervoasă.
– Ooo, da, rîse Anabel. Mi-ai spus că era noaptea ta să chemi motanul.
– Asta nu-i adevărat, ţipă Beth.
– Ce?! Ce-ai spus?! strigă şi Anabel fără să mai rîdă.
– Nu-i adevărat! ripostă Beth, furioasă. Tu eşti cea care mi-ai spus că era noaptea ta să chemi motanul!
– Ba nu.
– Ba da.
– Ba nu.
– Ba da.
– Ba nu.
Şi au ţinut-o tot aşa, ţipînd şi certîndu-se. Finlay trecu pe la ele la sfîrşitul săptămînii. Surorile Scobie îşi scriau din nou bileţele, nemaivorbindu-şi deloc una alteia. În casa lor se aşternuse tăcerea. Finlay nu le-a putut înţelege. Părăsi casa, ţinîndu-se de cap. „O, Doamne, îşi zise el în sinea lui. Sper ca nici uneia din aceste surori să nu i se întîmple să se îmbolnăvească din nou. Dacă, totuşi, se va mai îmbolnăvi vreuna, n-o să se mai facă bine! Nu, chiar dacă ar trebui s-o ucid cu propriile mele mîini“.

Sfîrşit
A.J. CRONIN

COMENTARII DE LA CITITORI