TABLETĂ DE SCRIITOR

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Nevoia de Eminescu

Mihai Eminescu, Poetul nostru Naţional, s-a născut şi a scris pentru poporul său, pe care l-a iubit cum a ştiut el mai bine, înnobilîndu-l cu geniul creaţiei sale. În acea vreme, ţara era, ca şi acum, condusă de o gaşcă de oameni politici, care nu-şi vedeau decît interesele şi nu suportau criticile lui. De aici i s-au tras multe, vrajba pe seama lui neîncetînd nici după moartea sa. Doamne, Eminescu a murit cu zile, pentru că a avut curaj să scrie pentru ţara sa, din cauza unei societăţi cu o orînduire putredă, nedreaptă. În timp ce strigătul zbuciumului său se făcea auzit, duşmanii săi încercau să-l oprească prin fel şi fel de metode, răscolindu-i şi mai mult suferinţa. Ion Creangă, însă, i-a arătat cel dintîi prietenia sa. La vestea că Mihai Eminescu a plecat la Bucureşti, acesta s-a întristat atît de mult, încît durerea pricinuită s-a încheiat cu moartea sa în pline Sărbători de Iarnă. Cîţi, oare, dintre contemporanii noştri mai păstrează parfumul unei prietenii sincere, aşa cum s-a văzut în cazul marelui povestitor, fără avantaje materiale? E drept că nici lumea nu mai e aceea de pe vremea lui Eminescu, nici vremurile, dar nici noi nu avem acea lumină de bunătate şi românism. În fiecare om se află cîte un grăunte de ură, de egoism şi duşmănie. Fiecare crede că deţine adevărul absolut. În rest, vorbe ca la televizor, şmecherii pe faţă, iar poeţii noştri se fac că nu văd, deşi sînt, şi ei, ancoraţi în realitatea vieţii pe care o trăim cu toţii. Pentru că aşa este lumea acum, globalizarea hotărînd soarta oamenilor, fiindcă nu mai sînt elite cu dragoste de Neam, de glia străbună. Aceste lucruri nu se întîmplă numai la noi, ci pe întreg Mapamondul, pentru că fiecare individ se complace în haosul acesta uman. Şi, uşor-uşor, ne vom trezi fără părinţi şi fără casă, fără grai şi fără cer deasupra capului, că fără păduri, spre ruşinea noastră, am rămas… Şi am fi rămas şi fără cel mai mare spital din Bucureşti, „Fundeni“, unde merg bolnavi din toată ţara să se trateze de diferite boli, însă Tribunul Corneliu Vadim Tudor s-a opus privatizării lui, motiv pentru care românii ar trebui să-i mulţumească. Mihai Eminescu este un poet mare nu pentru că l-a închis nu ştiu cine în debara, ci pentru că a scris, cu o mare forţă intelectuală, dintr-un curaj de brav român, versuri împotriva veneticilor care au căutat, prin orice metodă, să stoarcă de vlagă acest popor. El nu a vrut să fie sluga nimănui, nici ca Neam, nici ca Ţară, ceea ce astăzi nu se mai respectă, adică nimeni nu luptă dezinteresat pentru libertatea şi demnitatea românilor. Totul merge anapoda, fără o direcţie clară, oamenii fiind nepăsători faţă şi de propria persoană. Şi, în orice timp ar fi trăit Eminescu, ar fi scris la fel de genial şi ar fi rămas la fel de actual, pentru că versurile sale au prea multă profunzime şi necesită noi şi noi metode de cercetare, tot mai îndrăzneţe. Nu ştim dacă se vor termina vreodată, fiindcă mereu trebuie reluată lectura pentru farmecul creaţiei lui, care exprimă realitatea talentului său unic în literatură. El va rămîne graiul poporului său, al codrului, pe care le-a cîntat cu credinţă. Iată de ce nu trebuie uitat şi nici lăsat pradă defăimătorilor de tot ceea ce-i românesc: pentru că el este plaiul nostru străbun, cu doine şi fluiere, datinile noastre, aşa cum au fost, sînt şi vor mai fi. La Putna îşi doarme odihna veşnică Ştefan cel Mare, întru amintirea bravilor săi viteji, iar în Ardeal se cîntă, în numele lui Avram Iancu, „Noi sîntem români!“.

Ion Machidon

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

COMENTARII DE LA CITITORI