TABLETĂ DE SCRIITOR – CORNELIU VADIM TUDOR, poetul care mi-a prilejuit intrarea la „Săptămîna“ lui Eugen Barbu

in Polemici, controverse

Toată viaţa am scris şi am citit, urmînd exemplul marilor scriitori, pentru că mi-am dorit să devin scriitor. Şi iată că anii de luptă literară au însemnat nu doar muncă asiduă, ci şi un permanent sacrificiu de la viaţa personală. Şi nu aş fi devenit, spun, acum, după decenii, ceea ce sînt, dacă nu aş fi dat şi peste oameni cumsecade, care au avut bunăvoinţa să mă încurajeze, să mă promoveze şi să mă preţuiască. Dintre aceştia, ca mulţi alţii, face parte şi poetul Corneliu Vadim Tudor, cel care, după momentele de bucurie de la Ecran Club – din Bucureşti, în 5 mai 1981 – unde am primit o menţiune la concursul de creaţie literară „Sîntem fiii acestui pămînt”, m-a invitat la dumnealui, la Agerpres. După cîteva zile m-am prezentat la Casa Scînteii şi l-am căutat. Luasem cu mine şi cîteva manuscrise cu poezii. L-am sunat la telefonul din holul de la intrare, prin amabilitatea unui portar foarte cumsecade. În circa două-trei minute a coborît pe scări, nu cu liftul, ceea ce însemna că biroul său era, undeva, la unul din etajele inferioare, că prea repede sosise…
Mă întîmpină ca un voievod, cu părul purtat peste umeri, cu privirea senină şi un glas blînd, nu ca de om, ci de înger adevărat. Nu era cel de la Ecran Club, unde mi s-a părut dur, încruntat, cu verbul abrupt şi tonul ferm, punînd parcă după fiecare cuvînt un punct aspru, decisiv. Descopeream, acum, în dumnealui un alt Corneliu Vadim Tudor.
– Domnule Vadim…, am apucat să-i zic.
Între timp, mă interesasem de poeziile sale: ce scrie, cum scrie şi dacă îmi plac în calitate de cititor.
– Da… ai venit… Te-ai ţinut de cuvînt. Dă-mi nişte poezii, să i le dau d-lui Barbu…
Nu apuc să mai zic o vorbă, ştiind lecţia, sau mai bine spus, parcă aş fi ştiut că aşa se va întîmpla şi, într-o fîstîceală ştiută numai de mine, scot din mapă un set de poezii pe care le aveam pregătite din timp… Mi le-a luat şi, tocmai cînd voia să-mi mai spună ceva, o voce de bărbat îl strigă, de undeva, de la etajul unu sau doi. Scuzîndu-se, îmi întinse mîna sa de român adevărat, zicîndu-mi:
– Să urmăreşti „Săptămîna”!
Şi-am urmărit-o, după cum mi-a zis, iar minunea ce a urmat a fost să-mi găsesc numele la subsolul unor poezii… Încă o mare bucurie pentru mine, dar şi motiv de duşmănie pentru cei care îmi urmăreau evoluţia şi care mă urau pentru faptul că ei nu aveau trecere la revistele literare de importanţă majoră pentru vremea aceea. Reviste de notorietate. Se dădeau de ceasul morţii, cum se zice, mirîndu-se cum de tocmai eu, un ţăran venit în Bucureşti din fundul Moldovei, mă bucuram de atîta succes… Era să uit de un episod emoţionant pentru mine. Într-o după amiază de toamnă, nu intru bine pe holurile redacţiei „Săptămîna”, că poetul Corneliu Vadim Tudor, fără să apuc să-i zic bună ziua, ştiind, probabil, că Eugen Barbu era în toane bune, mă ia de mînă şi, după ce mă prezentă secretarei, mă introduse în biroul marelui scriitor.
– Nea Jane, zise Vadim, el e Ion Machidon, de la Ecran Club, publicat de cîteva ori de revista noastră.
– Mă bucur, zise maestrul, cu un gîfîit uşor astmatic…Nu ştiam dacă fuma, dar aşa aveam să constat eu, în cele cîteva minute petrecute în biroul său şi care pentru mine însemnau o mare izbîndă, ştiind că Eugen Barbu nu primea pe oricine… Norocul mi-a surîs datorită acestui om, pentru care nu pot avea decît vorbe de laudă şi o constantă apreciere pentru bunătatea pe care a avut-o faţă de mine, şi asta, pentru că Dumnezeu mi-a ţinut parte să devin scriitor. Nu pot uita astfel de momente, extrem de fericite, pe care, după cum se vede, le rememorez acum, cu ajutorul cernelii, deşi au trecut mulţi ani de atunci.
– Ştiţi, încerc eu să zic, aş vrea să public o plachetă de-a mea, cu poezii personale…
– Timpul le rezolvă pe toate… Tu scrie şi mai treci pe la noi… Ai o sensibilitate aparte…
Cu aceste vorbe am plecat din biroul lui Eugen Barbu, abia trăgîndu-mi sufletul, mulţumind Bunului Dumnezeu că mi-a oferit prilejul să dau mîna şi să vorbesc cu un scriitor atît de mare… Voi aminti despre acest moment extraordinar din viaţă, notînd că scriitorii, înainte de 1989, nu erau precum cei din zilele de-acum, ci dădeau dovadă de mai multă înţelegere. Sfaturile lor contau mai mult decît faptul că ai fost publicat în nu ştiu ce revistă, mai ales cînd ele veneau din partea unui romancier de talia lui Eugen Barbu.
Revenind la Corneliu Vadim Tudor, mărturisesc că nu m-am gîndit niciodată că peste ani îi voi descoperi poezia în naturaleţea sa şi că voi citi aproape tot ce a scris cu devotamentul şi înflăcărarea lui, de mare patriot care crede în valorile noastre naţionale şi luptă pentru idealurile acestei ţări, la fel ca marii noştri înaintaşi. Iată un poet pe care l-am cunoscut şi a cărui creaţie de pînă la acel moment i-o citisem aproape în întregime, negîndindu-mă vreodată că va veni vremea cînd va conduce o revistă precum „România Mare”, la care şi eu colaborez deja de ani buni.
Pentru bunăvoinţa sa şi vorbele de încurajare pe care mi le-a spus într-un moment de grea cumpănă din viaţa mea, cînd chiar aveam nevoie de ele, i-am dedicat, în semn de mulţumire, aceste versuri:

Ţăran cu tălpile goale am venit în Bucureşti,
Doamne, şi eu să scriu în ziare şi reviste –
N-aveam pe nimeni ce paşii să-mi îndrume,
Cînd, bardule, tu, în strălucirea ta, mi-ai dat curaj

Să merg cu fruntea sus prin haitele de lupi,
Că lupi erau duium, de jur-împrejur, de pradă gata,
Dar tu mi-ai dat din vrerea ta cuvîntul blînd:
Să scriu – să nu mă las învins în lupta asta literară

Mă uit prin timp cum toate s-au cernut,
Şi lumea s-a schimbat din temelie, de-a valma,
Iar tu, Vadime, ai rămas acelaşi fiu ce porţi în tine
Plămada neamului de decebali şi de bălceşti.
Şi azi, de-ţi scriu, o fac din dragoste de ţară,
Tribunule, tu ştii că ţara azi se zbate-n sărăcie
Te lupţi, nu pentru tine, pentru poporul tău român –
Se scape de robie, sub Tricolor să fie, el, stăpîn!

Corneliu Vadim Tudor şi maestrul Eugen Barbu – sînt două legende frumoase, de care nu mă voi dezice vreodată. Pentru că, se ştie, ambii aveau har în a cîntări talentul literar al unui tînăr, iar prin publicarea creaţiilor mele în revista „Săptămîna” – visul meu de poet era ca şi împlinit.
ION MACHIDON,
preşedintele Cenaclului ,,Amurg sentimental”

COMENTARII DE LA CITITORI