Ţambalul din fereastra gutuilor albe

in Lecturi la lumina ceaiului

Scriu cu cerneală din ţîţele cerului, umplute cu cîntec stelar, împrospătat de fiecare pasăre, venită de pe unde a dus-o zborul, în clapele de pian ale gudurării cîinelui-vînt, prin trestii de fluiere şi ramuri de miere de sălcii pletoase. Şi coaja de mesteacăn – păstrată mereu tînără de varul anilor seculari – mi se supune gîndului, precum o fecioară iubitului, la prima sărutare, de a scrie în tobe de mătasea broaştei… Şi e miez de zarzără coaptă în zarea cu tuleie de păpădie, în amintirea copilăriei, cînd alergam prin lanul de cînepă, slobod la trup, către undele apelor, clipocind pe sub malurile pline de prigorii şi de bîtlani, ale Trotuşului… Şi iată că scriu cu pana de gîscă, muşcînd din cerul gurii mărului, cu crengile murmurînd sub picături de ploi. Adio, de acum… Adio!… O lume se stinge şi o alta se naşte, de îndată ce, în zarea codrului, se vor alinia, spre asfinţit de zi, hore de asini urcînd la stîni băciţele, pentru nopţi prelungi de dragoste.

Şi, uite-aşa, vinul bun se bulbuceşte pentru beţii de vocea cucului şi burdufuri cu miez de zmeură – inele de logodnă de urşi şi ursoaice. Pentru că scrisorile au şi ele rostul lor, de a purta veşti de la vulturul gureş şi de la codobatura, care nu se lasă mai prejos cu zorii, la adunat de spice de primăvară, pentru bucuriile de mîine ale curcubeului plin de chipuri de îngeri, sfinţind păduri, cîmpii, dealuri, miri de iarbă dulce şi rîu cu ochiuri de apă crudă.

Iată pentru ce scriu: că Dumnezeu a aşezat Soarele la marginea codrului, copac de lumină cu franjuri de poale de mărgăritar – să mă bucur de seminţele anului -, corn de lună de capră, spoit în lapte dulce, peste cîmpiile cu herghelii de iepe de mac, ce vin la înhămarea mugurilor pe trunchiuri de copaci de vioară de la prima chemare a facerii dorului în inimi, cu strigăt de bucurie, cînd flori din livezi se cern peste coliba săracului.

Şi scriu… Scriu, că aşa mi-i rujul de pe buzele femeii pe care am sedus-o, cu un sărut pe aluniţa de pe pulpa sînului, cu o ulcică de vin şi friptură de porumbel sălbatic din abecedarul pe care l-am iubit ca un vis cu fluturi, păzit de o haită de lupi, că prea am fost îndrăgostit, din cale-afară, de zînele din castelul bujorului, în care m-am plimbat, nopţi în şir, prin miresmele văzduhului, în coşul Carului Mare.

Şi scriu… Scriu – chiar dacă frigul toamnei are ţepi de arici şi hălăduieşte în mine, precum vînătorii la o cină de capre sterpe şi iezi înţărcaţi prin ventriculul de Crai Nou, de băuturi aromate – să moară toţi ciulinii de necaz, că, de cînd cu vremea asta, de calendar de pastramă şi ulcele de prună răscoaptă la un foc de nouă prăjini de stele învăpăiate, seară de seară, mă îmbăt cu orizonturi spumoase de murmure, cîntînd, la zece mîini, la ţambalul din fereastra gutuilor albe, spre a mă mărturisi de pe o faţă pe alta a trifoiului, înfofolit în mărgean de cojoace de brumă.

Oh, ce împlinire de lumină cît casa, acum, cînd mînji de pepeni se dau în bărci, la bîlciul din marginea crîngului…

ION MACHIDON,

Preşedintele Cenaclului ,,Amurg sentimental”

COMENTARII DE LA CITITORI