ŢARA E CONDUSĂ DE OAMENI FĂRĂ RUŞINE ŞI FĂRĂ DUMNEZEU

in Lecturi la lumina ceaiului

Motto: „Boala de care suferă societatea românească e lipsa de caractere“.

NICOLAE IORGA

 

Tîrziu de tot, după ce am cutreierat 50 de ţări ale lumii, am înţeles un lucru esenţial: valoarea şi dezvoltarea unei ţări sînt date nu de bogăţiile naturale, ci de oameni. Pare un truism, folosit drept clişeu de cultura realist-socialistă („Omul, ce minunat sună acest cuvînt!“ – Maxim Gorki), dar dacă ne gîndim bine şi apelăm la exemple concrete, ajungem, mai devreme sau mai tîrziu, la acest adevăr. În Istorie au existat ţări care, aidoma unor pomi plini de roade, s-au surpat sub povara propriilor bogăţii, sau au fost trădate de „caii troieni“, devenind sclave ale unor forţe mult mai puternice. În definitiv, pe aşa ceva s-a bazat şi colonialismul, în toate epocile. La ce i-a folosit Daciei uriaşa ei bogăţie? Sau Americii latine? Ori Africii? De cealaltă parte, vedem peisajul unor ţări aride, fără bogăţii naturale importante, ca Anglia, Germania, Suedia – care au clădit imperii prin puterea inteligenţei şi forţa armelor.

Neîndoielnic, România e o ţară bogată. Dacă ţinem seama de prospecţiunile şi evaluările de dată recentă, făcute de americani, chiar foarte bogată. Unii afirmă că, practic, rezervele de gaze naturale şi de petrol sînt nesecate. Adică nu s-au epuizat de-a lungul atîtor jafuri succesive, ci au regenerat, mai ales cele de pe Valea Prahovei. Şi atunci, de ce e ţara săracă? Şi nu de ieri, de azi, ci de amar de vreme, din timpurile în care s-a născut bocetul lapidar „Săracă ţară bogată“?! Săracă a fost şi pe vremea Ducăi Vodă, cînd ţăranii mîncau azimă făcută dintr-o făină nebună: scoarţă de copaci pisată. Săracă a fost şi pe vremea fanarioţilor, cînd s-a născut cuvîntul „ticălos“: venea zapciul să încaseze birul, dar rumânul nu avea de unde să-i dea, aşa că grecul punea ochii ba pe o velinţă de pat, ba pe o icoană, o ridica în soare şi zicea: „Tii, kalos!“ – „Tii, ce frumos!“; ţăranul a reţinut expresia, apoi a zis „Iar a venit ticălosul!“.

Săracă a fost ţara asta şi pe vremea ocupaţiei Principatelor de către trupele ţariste (1806-1812), cînd generalul Kutuzov a spus „Nu le voi lăsa valahilor decît ochii, ca să plîngă“ – tocmai el vorbea de ochi, care avea o clapă neagră, acoperind o orbită goală… Săracă a fost ţara şi în vremea (mult lăudată astăzi) a lui Carol I, de vreme ce s-au răsculat oamenii, seismul social din 1907 fiind un semnal al cutremurelor politice şi militare din întregul Secol XX. Furtuna sărăciei a măturat lumea românească şi pe vremea lui Carol al II-lea, şi pe vremea ocupaţiei staliniste, şi în cei 25 de ani de domnie a lui Nicolae Ceauşescu. Perioadă în care parcă-parcă s-au simţit un progres şi o nivelare, dar nu pot să spun că se trăia bine, că tot omul avea o casă, un serviciu etc. Ştiţi clişeul. Epoca aceea creşte azi în valoare şi generează nostalgii din simplul motiv că, în comparaţie cu catastrofa ce a urmat, se trăia, totuşi, omeneşte. Nimeni nu mă va convinge, în ruptul capului, că Ceauşescu a fost corupt! Toate invenţiile alea, cu robinetele de aur de la baie, cu miliardele de dolari prin bănci străine sînt flatulaţiile unor nemernici, care spurcă tot ce ating. Nu sînt cîtuşi de puţin un nostalgic – ci un om corect, care şi-a cîştigat dreptul moral de a spune ce gîndeşte.

Astăzi, nivelul de sărăcie din România e imposibil de descris în cuvinte. Ce ar putea să mai mergă într-o ţară pe care nişte bande, succesive, de hoţi au făcut-o praf? Îmi plînge inima în mine cînd văd în ce hal a ajuns ţara asta. Cînd aflu, de la televizor, că au murit 2 bătrîni, sau 6 copii asfixiaţi de o sobă defectă, cu care au încercat să se ferească de frig şi să-şi încălzească oasele. Poetul care sînt suferă ca un cîine cînd vede că românii mei îşi vînd rinichii, sau fură şi cerşesc pe toate meridianele lumii – de foame, de disperare. În vremea asta, alţii au făcut averi inimaginabile. Iar ceea ce iese acum la lumină e doar vîrful aisbergului. Nu ţara e de vină – ci oamenii care o conduc. Sînt prea lacomi. Bolnavi de Putere şi de Avere. Boală extrem de încăpăţînată, pe care nu o vindecă decît sapa şi lopata. Sau plutonul de execuţie. Această veritabilă „Noapte a Valpurgiei“, adică valurile de defilări în cătuşe, neapărat televizate, nu reprezintă decît diversiunea prin care se doreşte acoperirea unor nenorociri şi mai mari. Mai exact, se încearcă distragerea atenţiei de la: 1) Explozia, fără precedent, a preţurilor şi prăbuşirea nivelului de trai sub limita suportabilităţii umane; 2) Presiunile infernale, pe care FMI, Chevron, Gold Corporation şi alte caracatiţe mafiote le fac pentru ca România să le cedeze toate bogăţiile sale, de la aur, argint şi uraniu la cele 12 companii naţionale energetice, la care se adaugă şi Centrala Nucleară de la Cernavodă; 3) Războiul în care, matematic, va fi tîrîtă România.

Iar lichelele care se tot perindă la putere nu îndrăznesc să sufle nici o vorbă critică. Nimic. Tăcere de mormînt. Iată de ce am fost eliminaţi noi, patrioţii şi justiţiarii de la PRM, de peste tot. Deranjăm. Sîntem martori. Punem probleme. Îndrăznim să ne opunem. Nu vrem ca ţara lui Eminescu să ajungă o leprozerie, sau un bordel. Dar Dumnezeul acela pe care nelegiuiţii nu Îl au o să-i bată crunt. În scurt timp după aruncarea ţării în război, populaţia înfuriată le va sări leprelor în spate. Cine ştie? S-ar putea ca aceea să fie unica şansă de salvare a ţării, din fălcile de rechin ale acestei Mafii abominabile.

CORNELIU VADIM TUDOR

17 februarie 2015

COMENTARII DE LA CITITORI