Teama de Mai

in Polemici, controverse

Motto: „În vaiete se prăbuşeşte-o lume/ Clădită pe minciuni“. Alexandru Vlahuţă – „1907“

A trecut aproape neobservat un alt 8 Mai. Pe vremuri, se serba, cu fastul de rigoare, ziua de naştere a Partidului Comunist Român. Pe scurt, acum 95 de ani, un grup de cetăţeni ai tinerei şi marii Românii se raliau novatorului curent politic revoluţionar mondial comunist, amplificat de victoria, încă dubitabilă, a marii ţări a sovietelor. Sigur, se pot face mai multe afirmaţii – că mulţi dintre liderii comunişti erau de alte etnii, în special evrei, că beneficiau de susţinerea Moscovei şi că, în schimb, susţineau interesele acesteia, că reprezentau un pericol pentru stabilitatea încă fragilă a României întregite, şi încă multe altele. Aceste motivaţii fiind însuşite fără prea multă analiză şi probatoriu, democraţia interbelică şi monarhistă s-a năpustit asupra grupului de iniţiativă cu o furie ce a pus pe jar opinia publică şi mai ales vîrfurile sale de lance – scriitorii şi gazetarii vremii. Cert este că, după o perioadă de detenţie dură, specifică timpurilor, capii comunişti se refugiază în URSS, unde urmează o pregătire intensivă (tipică pentru expeditivul Stalin) şi vor reveni extrem de hotărîţi (în toate sensurile şi direcţiile), doar în timpul şi mai ales după al II-lea război mondial. În mare, acesta este rezumatul extrem al lui 8 Mai 1921. Desigur, reducţionismul are rostul lui, dar nu înseamnă că e purtător de adevăr. Dimpotrivă. A spune că PCR era partidul Moscovei fără a menţiona că partidele mari ale vremii, pe atunci liberal şi conservator, erau, în fapt, agenturi ale intereselor străine, este o greşeală; liberalii susţineau de zeci de ani interesele franceze, Franţa fiind nu doar un susţinător al unirii Principatelor, dar şi un factor imperialist dinamic, agresiv pe plan diplomatic, militar şi financiar, iar conservatorii susţineau interesele germane, fapt care a şi dus la dispariţia lor (cu excepţia aripii takiste, o încercare de oportunism pro-francez). De menţionat că partidele, ca şi monarhul trimis de aceleaşi puteri, Carol I (impus de Imperiul francez şi apoi preluat şi controlat de cel german), ei bine, partidele şi regele şi-au făcut destoinic treaba, ţara ajungînd pe mîna străinilor – economic, politic, diplomatic, ba chiar şi ca proprietăţi sau ca uzufruct pe termen îndelungat. Autorii timpului evidenţiază asta, iar mişcările populaţiei nemulţumite, uneori chiar înrobite, se constituie probe pe cît de însîngerate, pe atît de acuzatoare. Închegarea României mari nu s-a făcut brusc, ci a impus rezolvarea multor probleme – sau eludarea lor, un fenomen specific politicii, mai ales a celei practicate în ţări-colonii. Urmările au fost fireşti – dezechilibre sociale şi regionale, represalii, trădări, decizii extreme etc.
În acest context, a apărut partidul proletarilor, de inspiraţie „bolşevică“, adică „majoritară“, cu alte cuvinte o intenţie politică destinată interesului celor mulţi, nu grupurilor – adică partidelor. Se impun două întrebări fundamentale: prima – era PCR un partid care ar fi dat ţara pe mîna sovieticilor? Nu se ştie, fiindcă nu a apucat să existe; dar dăduseră PNL şi PC ţara pe mîna străinilor? Da, fără îndoială! A doua întrebare – era PCR un pericol pentru stabilitatea României? Acelaşi răspuns – nu se ştie, fiindcă nu a apucat să existe. În replică – puneau celelalte partide în pericol România?- da, au dovedit-o prin colapsul economic din 1929-1933, prin pierderea, pe cale amiabilă (!), a unei părţi a Ardealului, şi pe cale de forţă necontestată, a Basarabiei şi celorlalte teritorii, prin asocierea cu agresorii mondiali din „Axă“, prin incapacitatea asumării (răspunderii) politice în momentul colapsului militar şi la cererea Mareşalului… şi aici merge chiar un consistent etc.
Poate că dacă atunci, în 1921, victoria revoluţiei sovietice nu s-ar fi profilat la orizont, PCR nu ar fi fost desfiinţat. Dar, atenţie – în 1921 nu era vorba de o victorie în sens militar; forţele „alb-gardiste“ erau puternice, „Armata roşie“ nu era o forţă, abia după patru ani marele Mihail Frunze (conaţionalul nostru, pe jumătate) avea să transforme armatele revoluţionare într-o forţă armată biruitoare şi să creeze principiile strategiei militare sovietice, multe dintre ele în vigoare şi azi. Nu, în 1921, victoria o reprezenta revoluţia celor mulţi prin chiar sinea evenimentului, desfiinţarea inegalităţilor sociale, a grupurilor de interese, preluarea de către popor, prin intermediul statului comunist, a bunurilor care-i aparţineau de drept – bogăţii naturale, pămînt, economie şi mai ales dreptul de a-şi decide singur soarta – alta decît aceea de a fi la cheremul unor clase privilegiate prin ranguri desuete sau bogăţii acumulate pe căile cele mai arbitrare.
„Statul celor ce muncesc“ îşi alesese ca simboluri secera şi ciocanul, ridicînd, aparent, la rang suprem munca brută, dar, în esenţă, priorităţile sale au fost educaţia – eradicînd analfabetismul cronic al timpurilor, o ruşine pentru întrega Europă „civilizată“- şi dezvoltarea tehnologică şi ştiinţifică, progresul, apoi polenizarea culturală în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării. Statul „bolşevicilor“ a fost susţinut de o mare parte a intelectualităţii europene (mai ales de cea franceză) şi americane, ca o victorie a umanităţii, a omului, împotriva blestemului asupririi omului de către om, de care lumea era sătulă – iată adevăratul pericol care a dus la campania imensă împotriva comunismului. De fapt, nu sînt singurul care crede că infamul, criminalul război mondial a fost perdeaua de foc lansată pentru a opri extinderea comunismului pe cale democratică, politică. Puterile banului au mizat pe o victorie a scumpei lor maşinării de război contra omului sărac, dar eroismul soldatului sovietic, al partizanului comunist sîrb, francez sau grec, dorinţa de a trăi a americanului simplu sau rezistenţa britanicului au decis atunci soarta lumii (ziua acestei victorii, 9 Mai 1945, este o altă dată care se doreşte a fi ştearsă din memoria contemporaneităţii capitalist-nord-atlantice). Cît de nedorit a fost apoi comunismul în Estul Europei, e o chestiune discutabilă – impunerea de către sovietici e un fapt cert, dar şi susţinerea populară a existat. În zonele sărace ale ţării noastre, mizere, analfabete, ne-electrificate, fără drumuri şi spitale, comunismul a adus lumină – la propriu şi la figurat. Iar zonele acestea erau (nespus de) multe! Concret spus – comunismul a desfiinţat grupurile de interese (partidele) şi a unit tot poporul într-un singur efort şi scop – dezvoltarea ţării pe toate planurile.
Se spune că oamenii de cultură au achiesat, din teamă sau servilism, la politica partidului; nu neg nebunia anilor ’50, ai „obsedantului“ deceniu, ci localizarea ei la România sau URSS; nebunia a fost una generală, mondială, cu puşcării şi masacre politico-revanşarde în majoritatea ţărilor. România anilor următori a fost însă martora unei perioade a creaţiilor excepţionale – sau a redescoperirii şi reiterării marilor valori ale culturii naţionale, fapt fără antecedente în ziua de azi, cînd nu trăim repuneri în drepturi, ci tot mai multe anatemizări, pe motiv de „comunism“ sau „legionarism“ – ba chiar şi de „naţionalism“!
Da, în primă fază, comunismul era dictat de la Kremlin, din „biroul veşnic luminat“ al lui Stalin, dar ulterior, mai ales după 1960, Moscova nu a mai impus nimic în privinţa dezvoltării şi evoluţiei statului român – şi nici chiar paradigma relaţiilor diplomatice nu era fixată din afara ţării… aşa cum este azi, sau era în perioada inter ori antebelică. După 1960, relaţia militară cu sovieticii nu includea soldaţii români morţi prin Afganistan, ori pe alte teatre de război, duşi de partenerul „strategic“ de atunci; pe plan ideologic, Moscova nu finanţa partide sau ONG-uri care manipulau opinia publică şi scena politică; pe plan juridic, Kremlinul nu intervenea cînd se dădea vreo decizie în tribunalele româneşti sau nu susţinea sau premia vreun procuror sau şef de Servicii român; Moscova nu a susţinut niciodată ca România să închidă fabrici şi să-şi vîndă pămîntul; spre deosebire de comisarii UE, cei sovietici nu aveau jurisdicţie în România; în fine, URSS nu avea trupe sau armament greu în România. Şi pot continua comparaţiile…
Ciudat e că, deşi au trecut 95 de ani de la prima înfiinţare, dar mai ales de la prima desfiinţare a PCR, societatea de acum se opune, la fel de abitir, existenţei sale! Magistraţii invocă motive absurde contra înregistrării partidelor comuniste, Legea Siguranţei Naţionale avertizează asupra pericolului comunist, iar alte acte normative oferă perspective penale celor care promovează comunismul sau evocă figuri gen Nicolae Ceauşescu. Desigur, la fel ca în perioda interbelică, toate restricţiile normative sînt ambigue, dar „statul democratic“ e ferm – nu se poate comunism! Bun, presupunînd că minţile normale trec peste ambuscada argumentelor „pericol“, „criminal“, „dictatură“, ajungem la întrebarea fundamentală – ce sperie într-atît gloriosul regim democratic şi capitalist? Oare cele cîteva sute de oameni care pun o floare la mormîntul lui Nicolae Ceauşescu? Sau milioanele de oameni care suferă, care se simt umiliţi şi pierduţi în marasmul de minciuni actual, care înţeleg că îşi pierd nu doar speranţa şi ţara lor… ci şi pe a nepoţilor lor? La fel ca acum un veac, partidele capitalului şi nedreptăţii fac tot ce pot ca lumea să doarmă, pentru a nu se trezi să vadă că, la noi, Aurora are mereu culoarea roşie.

Dragoş Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI