Temă cu variaţiuni

in Lecturi la lumina ceaiului

Tema: Gardul nostru cel de toate zilele (1)

Potrivit oricărui dicţionar din lume, gardul (ocolul, uluca) este o construcţie din lemn, metal sau zidărie, care împrejmuieşte o proprietate (curte, grădină, loc viran). Acest cuvînt, provenit din slavul gorod (cetate, oraş), a îmbogăţit familia lexicală cu expresia ,,gard viu” (arbuşti plantaţi pe un hotar, în acelaşi scop, vezi ,,lemnul cîinesc”) sau cu ,,proba de 400 metri garduri” (din atletism). Dezvoltînd subiectul, să nu uităm nici locuţiunile compuse cu acest cuvînt, cum ar fi: ,,a nimeri, ca Eremia, cu oiştea-n gard” (a greşi, a gafa); ,,a lega la gard” (a abandona, dar şi a înşela); ,,a sări peste gard” sau peste pîrleaz (a face un gest imoral, dar şi a exagera); sau ,,a pune cu dinţii la gard” (a răbda, a suferi).
Pare paradoxal, dar această dimensiune prozaică a existenţei umane s-a bucurat de aceeaşi importanţă ca şi proprietatea însăşi. Unii au făcut crimă pentru un gard şi zac şi acum în puşcărie. Alţii şi-au pierdut minţile, au băut sodă, s-au aruncat de la balcon şi cîte şi mai cîte blestemăţii. Importanţa gardului a fost atît de mare, încît şi-a făcut loc şi în istorie. Astfel, zice cronicarul, în bătălia de lîngă Bucureşti, dintre Matei Basarab şi Vasile Lupu (Sec. XVII), locuitorii de la apa Colentinei se căţăraseră pe garduri şi priveau cum se poartă războiul. De asemenea, e greu de uitat un western american despre Războiul Civil (cu Clint Eastwood în rolul principal), unde, dacă nu mă înşel, sudiştii se baricadaseră în dosul unui gard de lemn şi se apărau de atacurile nordiştilor. Pînă la urmă, grămezi de morţi şi răniţi s-au adunat de o parte şi de alta a respectivului obiectiv de importanţă strategică. Dar gardurile au devenit eroi principali şi în literatură. Într-o seară, Ghiţă Pristanda s-a căţărat pe gardul lui Caţavencu, să spioneze ce vorbea acela în casă despre ,,bampirul” Tipătescu. Însă popa Pripici şi-a aprins ţigara şi a aruncat băţul de chibrit drept în ochii lui Pristanda. Speriat, coruptul poliţist a căzut în capul unui trecător, care a început să ţipe. Caţavencu a închis fereastra, şi Pristanda a eşuat în ,,misia” lui secretă. O jumătate de secol mai tîrziu, Ilie Moromete a luat nişte bani de la primarul Aristide. Cu aceşti bani şi-a plătit foncierea şi a făcut un gard. Dobînda la împrumut consta în propaganda pe care Moromete şi Cocoşilă urmau să o facă în sat pentru Aristide. Dar Moromete n-a făcut-o, şi Aristide, supărat, i-a cerut de urgenţă banii. Moromete a vîndut din pămînt, exclamînd cu năduf: ,,Pe toate le făcusem, şi rămăsese pricina pe gardul acela!”… Nu pot încheia divagaţia despre gard, fără un regret: orice aş face, nu-mi aduc aminte în ce scriere sau film un tip este atacat de cîini şi îşi rupe nădragii într-un gard. Nasoală chestie şi pentru tip, şi pentru mine.

Prima variaţiune
Nicu Păunichii are o curte uriaşă. cu ditamai căsoiul şi tot felul de acareturi. Pe laturile de nord şi de est nu-l doare capul, căci este străjuit de un gard de stejar nou-nouţ, care se sprijină pe nişte plăşi din oţel îngropate în ciment, să n-aibă moarte. La fel sînt şi porţile, înalte, ca prin Transilvania: una mai mare, întărită cu drugi de fier, pentru maşini şi căruţe, şi alta mai mică şi la fel de ţeapănă, pentru oameni. Dacă i-ar fi dat voie soacra, ar fi făcut o poartă, şi mai mică, pentru nepoţei, aşa cum văzuse el la televizor, într-un film cu un colonel. Colonelul acela dăduse ordin să se facă o portiţă în gardul regimentului, încadrată cu crengi de brad şi sîrmă ghimpată, pentru copiii orfani de război, pe care se angajase să-i crească şi să-i educe… Dar pe laturile de sud şi de vest, Nicu Păunichii avea un gard putret, din brad, făcut de ta-su mare pe cînd Nicu era doar un copilandru, prin care ieşeau păsările, şi duse erau prin vecini. La fel, se pomenea cu vreun cîine străin în grădină şi, de multe ori, îi sărea inima din piept cînd soacră-sa ţipa, ca o sifilitică: ,,Săi, Nicule, că a fugit cîinele cu puiul în gură!”. Azi aşa, mîine aşa, pînă cînd i-au venit dracii lui Nicu şi şi-a trîntit, pe partea aia, un gard, ca la mama lui, din sîrmă groasă de duraluminiu şi cu stîlpi de zid, de s-a dus vestea în patru zări. Dar, nu zici că, la nici o jumătate de an după eveniment, şi-a făcut gard şi vecinul Bilă: o hărăbaie de peste 2 m înălţime, din bolţari, ca un zid de cetate, cu sîrmă ghimpată şi cioburi de sticlă pe coamă, şi mînjit cu păcură, să ţină 1.000 de ani? Cine sărea gardul acela, dracul îl lua, căci se agăţa în sîrmă, se tăia în cioburi şi se mînjea pe pantaloni… Pentru cine nu ştie, Bilă este nepotul prea iubit al soacrei. Poate doar pshanaliştii ar putea să explice cum de ajunsese bătrîna să facă o pasiune atît de mistuitoare pentru băiat. Se pare că, la mijloc, ar fi o chestie de amor nebun consumată între ea, pe cînd, ă-hă!, era fată mare, şi bunicul lui Bilă, un flăcău nu chiar atît de isteţ şi de chipeş, dar care, cînd se îmbăta, se punea cu omorul prin partea asta de sat. Văzută în lumina moravurilor de mai tîrziu, se pare că această înclinaţie trăda o virilitate avant la lettre. Pînă la urmă, vocaţia de caftangiu a bunicului – care, totuşi, şi-a găsit naşul la o nuntă, unde, după ce şi-a luat o furcă-n burtă, ăla a fost – s-a transmis şi nepotului. Fecioara Maria L-a născut pe Mesia. Mătuşa Leana, căci Leana o cheamă, îl are pe Bilă, şi să te pună necuratul să zici ceva de rău despre el, că ţi-ai găsit beleaua! Odată, Nicu i-a avut la masă pe cuscri, şi oasele rămase după ospăţ le-a dat căţeluşei sale. Dar baba l-a văzut, a luat oasele din farfuria căţeluşei şi i le-a dus lui Floricel, dulăul lui Bilă, adaptînd la realităţile locale cunoscuta expresie: ,,Les amis de mes amis sont mes amis”. Dar să revin la gardul nepotului, care are mai mult o funcţie decorativă în bătătura pustie a lui Bilă, om neînsurat şi, cînd îl cauţi, dus prin puşcării. După ce a dat gardul cu var, Bilă a chemat popa, să-i tragă o sfeştanie. Prezentă la ceremonie, mătuşa n-a contenit să-şi exprime admiraţia pentru măreaţa ctitorie, lăcrimînd şi închinîndu-se ca la o icoană făcătoare de minuni. Răvăşită de emoţie, s-a întors acasă şi l-a luat în coarne pe Nicu, de ce n-a onorat şi el sfeştania… Dar Nicu, plictisit de situaţie, i-a răspus că-i ajunge un gard, al lui, aşa că i se rupe de ţigăneala lui Bilă, făcută numai din furat.
– Păi ce, mă, tu ai gard?!, s-a oţărît baba şi, ca să fie mai convingătoare, hîîc!, a adunat flegme de prin nas şi gît şi a trimis o ghiulea în direcţia gardului din sîrmă… După care a întors ostentativ capul spre monumentul din bolţari, arucîndu-şi bărbia înainte, aşa cum numai ea ştie, într-un gest cu dublă semnificaţie: dispreţ faţă de cîrpeala ăstuia, şi adoraţie pentru creaţia lui Bilă, devenit, în ochii ei, atinşi de cataractă, un adevărat Meşter Manole al zilelor noastre. Păi ce, te joci?… Pentru această ispravă, zău că tînărul ar merita, dacă nu o baladă populară, măcar un medalion din faianţă cu chipul său, suflat cu aur pe margini.

(va urma)
PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI