Tenis verbal la perete

in Lecturi la lumina ceaiului

De cîtva timp – şi conştientiza chestia asta – începuse să vorbească de unul singur. Mai în glumă, mai în serios, îşi spunea, tot el-lui, că joacă „tenis verbal la perete“… Ce să-i faci, domnule? Monologul cu glas tare devine inevitabil cînd, de ani de zile, ai rămas singur cuc. Soţia ţi s-a prăpădit, căţeluşa Pufa a urmat-o curînd, iar copiii, Luca şi Oana, au emigrat în Canada.
Uneori, monologul devenea dialog, o sosie a lui, un alt profesor Turbatu, contrazicîndu-l vehement. Îl vedea cît se poate de clar, avea chiar senzaţia că-l poate atinge! Nu se alarmase, fenomenul fiindu-i cunoscut din literatură. Se numea autoscopie. Se întîmplase şi la case mai mari, bunăoară lui Maupassant. Ofta adînc: Da, dar Maupassant scria carte după carte. Pe cînd romanul meu, romanul romanelor, nu se naşte nici cu cezariană!
La începutul aventurii canadiene, niţel mai strîmtoraţi fiind, copiii îi telefonau cam o dată pe lună. Dar apoi, după ce se mai înjghebaseră, plus că îl promovaseră şi pe el de la telefon la Internet, comunicau aproape zilnic. Dinspre ei venea, invariabil, îndemnul „Ieşi, tăticule, la pensie, şi hai încoace! Să te bucuri de cîţiva ani tihniţi şi îndestulaţi, că toată viaţa ai tras ca un cîine de sanie!“ He-he, ca să vezi, domnule, cît de mult te schimbă Canada! Aici ar fi zis „ca un cîine“. Un cîine, şi atît. Dar acum, he-he, sintagma devenise „cîine de sanie“!…
Nu refuzase categoric invitaţia copiilor. Atîta doar că ei nu şi l-ar fi dorit vizitator vremelnic, ci să le rămînă alături forever. Mă rog, pentru cîte zile mai avea de trăit. Nu le promisese nimic, căci ar fi fost uşor de zis, dar tare greu de făcut. Cum să se despartă de biblioteca lui, de lampadarul lui, de măsuţa lui? Pe care, satisfăcut de călduţul confort („Tristă mentalitate burgheză!“, ar fi decretat Marx), aşeza, seară de seară, ibricul cu cafea aburindă, cartea, ochelarii?… Iar apoi, oricît ar fi de mare iubirea pentru părintele tău, la un moment dat se vor sătura şi ei să le tot stai pe cap! Copiii săriseră ca arşi: „Nici să nu te gîndeşti, tăticule, la aşa ceva! Nu numai că nu ne vei fi o povară, dimpotrivă. Avînd grijă de nepoţi, ne vei face o economie importantă!“.
Reflectase îndelung, dar vîrsta şi, mai ales, firea lui sucită ca naiba, îl împiedicau să ia o decizie. Tu, hodorogule, unde să te mai duci la anii ăştia?! Şezi blînd în chiţimia ta!
La problema cu vîrsta, ce-i drept, ar fi existat un contra-argument: doctorul Puşcaşu, prietenul lui, emigrase, deşi avea coşcogea 62 de ani. Nemaivăzînd nici o şansă de redresare („Turbatule – i se destăinuise – noi sîntem precum acel jucător de pocker aflat în mare pierdere; din disperare, se va îndatora în stînga şi-n dreapta, ceea ce-l va duce la ruină definitivă!“), sastisit de salariul mizer, de incertitudinea viitoarei pensii, fie ea şi una de ruşine, de inexistenţa aparaturii şi a medicamentelor, de lipsa unui anestezist… Şi, peste toate, să mai stea şi cu frica în sîn că vreo pramatie îi va strecura în halat nişte bancnote însemnate… Omul lăsase baltă şi postul de şef de secţie „Ortopedie“, şi apartamentul luxos din centrul oraşului, plecînd fără să se uite în urmă.
Pe de altă parte, aici nu apuc să ies bine din casă, că mă salută respectuos ba unul, ba altul, „Toată stima, dom’ profesor!“ Aici te simţi cineva, acolo eşti un neica-nimeni… Nu mai departe de ieri, un necunoscut, un bătrînel, ridicîndu-şi respectuos pălăria, îl întrebase: Domnule profesor, mă scuzaţi, Turbatu e chiar numele dumneavoastră, sau o poreclă, cum au mai toţi profesorii? Îl lămurise, zîmbind, că nu, nu-i o poreclă, acesta fiind chiar numele lui. Bătrînelul continuase: În cazul acesta, sînteţi cumva rudă cu profesorul Turbatu, din filmul „Alo, aţi greşit numărul!“?
De data asta, îi răspunsese cam în doi peri, Nu, domnule! Şi nici cu celălalt Turbatu, şeful lui Birlic din filmul „Două Lozuri“! Păi, se putea o întrebare mai năroadă de-atît? Cît de senil poţi fi, să-ţi imaginezi că sînt rudă cu un personaj dintr-un film turnat cu jumătate de secol în urmă?! Poate doar paparaţele alea, sau cum naiba le zice… Doar alea care fugăresc cu microfonul cîte un criminal dus în cătuşe la arest formulează întrebări mai idioate: „Vă pare rău de ce-aţi făcut?!“
Ambele filme şi le amintea cu plăcere, le văzuse de mai multe ori la vremea respectivă… Poftim, acum, nici filme nu mai facem, domnule! Fredonă cîteva măsuri din melodia cîntată de Iurie Darie: Pe unda clapelor/Mi-e dorul călător/Mereu în calea ta./ Timid ţi-apar la geam,/ Ca mugurul pe ram,/ Cîntînd dragostea… Apoi se prăpădi de rîs, el-înde-el, maimuţărindu-l pe neuitatul Birlic, în acel apoteotic final al lui Viceversa! Viceversa! Apropo, se gîndi că ar fi cazul să joace şi el „două lozuri“ la 6 din 49, însă, conform stilului, îşi schimbă imediat decizia:
Bani aruncaţi pe fereastră. Loteria asta a devenit o pungăşie naţională, domnule!
Confuzia generată de numele lui îl făcu să zîmbească. În licee, într-adevăr, de cînd lumea şi pămîntul, toţi profesorii se pricopsesc cu cîte o poreclă. El, nu, era excepţia care confirma regula! Cei mai mulţi elevi, fiind convinşi că Turbatu era deja o poreclă, scăpase fără. Pînă şi profesorii mai tineri, nefiind siguri dacă aşa-l cheamă sau aşa i se zice, ca să evite vreo impoliteţe, i se adresau cu un prudent „domnule profesor“. Mai îndrăzneţ, profesorul de sport îşi luase inima în dinţi, întrebîndu-l cum stau lucrurile. Neuitînd să precizeze respectuos că el e doar mesagerul desemnat de colegii săi, curioşi peste poate să limpezească dilema. Situaţie care l-a amuzat teribil:
Chiar atît de impacienţi sînt? Atunci lasă-i, domnule, să… turbeze de curiozitate!
Moment în care profesoara de mate, madam Gavrilescu, cine alta?, bombănise suficient de tare să audă cei din jur, «Halal atitudine colegială! Auzi la el, „Lasă-i să turbeze de curiozitate!“… Să mai întrebe cineva pentru ce i-am făcut referat la direcţie!»
Nu-l deranjase bombăneala respectivei. „Nebuna cancelariei“, cum îi ziceau toţi colegii, era singura fiinţă cu care se certase vreodată. Nici nu mai ţinea minte pe ce motiv, dar ăsteia nu-i trebuiau motive! Ba nu, se mai certase (Oo, Doamne, şi cît de aprig, cît de des!) cu el însuşi…
Acum, după ce zuza îşi luase catalogul şi ieşise din cancelarie trîntind uşa, Horia Măluşel, proful de Istorie, îşi răsucise un deget în jurul tîmplei, „E răcită rău, Gavrileasca noastră!“ Nevăzîndu-i gestul, nici înţelegînd în ce sens era „răcită“ Gavrileasca, profesorul întrebase naiv, Dacă-i răcită, de ce nu ia, domnule, un Panadol? La care, Horică, băiat de cartier în tinereţea lui, rîsese în hohote: „Turbatule, Turbatule, de-aia te iubeşte toată lumea! Că eşti… din altă lume! Ăsteia îi trebuie un Futamol, nu un Panadol!“
Monologul pro şi contra expediţiei canadiene ar fi continuat, poate, la nesfîrşit, dacă n-ar fi survenit criza de colecist. A sunat la Salvare, dar cînd auzeau că are peste 60 de ani, îi spuneau să aibă răbdare… Noroc cu un vecin, care s-a milostivit şi l-a transportat cu maşina lui. Cei de la „Urgenţe“ l-au mai lăsat pe hol alte 3 ore, că de-aia le spune „Urgenţe“. Spre seară, speriindu-se, totuşi, că pacientul putea da în complicaţii grave… Păi, cum? Aş fi fost singurul pacient din România, mort cu zile, pe un coridor de spital?! Alarmaţi, deci, l-au vîrît într-un salon cu 8 paturi. Avusese noroc, era singurul salon în care nu stăteau cîte 2 bolnavi într-un pat.
Paturi… Nişte mizerii, puţind a urină, cu cearşafurile rupte, pătate de sînge, şi cu saltelele curgînd prin rupturile plasei metalice de dedesubt. Un coleg de salon, un anume Stănoagă, operat de hernie inghinală, se jura că la puşcărie -unde, zicea el, ajunsese în urma unei erori judiciare, pentru care se judeca acum la CEDO – o dusese incomparabil mai bine.
Într-un tîrziu, i-au făcut o ecografie. Doctoriţa care-l consulta s-a albit la faţă – puhoi de pietricele în bila lui! „Imediat la cuţit, omule, că nu-i de glumit!“ Ca să-l opereze, chirurgul (avînd un nume ciudat – Antenie, Actenie, aşa ceva) îi pretinsese, de la obraz, cam de două ori salariul unui profesor. Apoi, aflînd cu cine stă de vorbă, îşi amintise că băiatul soră-sii învaţă la acel liceu, aşa că… Nu i-a mai cerut bani, dar, după operaţie, nici c-a mai dat pe la patul lui. Ba nu, să nu mintă, trecuse o singură dată, preţ de cîteva secunde, în care zbierase la el ca la ultimul amărît, fiindcă… i se desprinsese sonda urinară! Sondă pe care chiar el, doctorul, cine altul?!, i-o montase în timpul operaţiei, dar care se desfăcuse din racord.
Marfă chinezească, domnule! Cumpărată de intendent pe 2 lei, şi decontată pe două sute.
Iar acum, chirurgul urla la el… Dăduse să-i explice că n-are nici cea mai mică vină, dar acesta răcnise şi mai tare. De parcă nu s-ar fi aflat la patul unui bolnav, care numai de aşa ceva n-avea nevoie. Actenie, Astenie, cum dracu’ să-l pieptene îl chema, avea să rămînă una din cele mai urîte amintiri ale vieţii lui. Dacă nu cumva cea mai urîtă. Ăsta-i medic?! Brrr!!
Rămăsese în grija doctorului de gardă. Grijă… Acesta, un tinerel năuc de nesomn, şi singur la vreo 80 de pacienţi, i-a trecut pe la pat preţ de alte cîteva secunde. A întrebat aşa, în aer, „E bine?“ După care, văzîndu-l că trăieşte, şi-a răspuns singur, fredonînd melodia Mirabelei Dauer, „E bine-bine, e foarte bine!“ Şi dus a fost. Noroc cu asistentele medicale, care – desigur, nu chiar dezinteresat – se dovediseră mai pricepute decît doctoraşii abia ieşiţi pe porţile facultăţii.
Că nu întîmplător politicienii, şi ei pe stil nou, se tratau doar în străinătate. Pînă şi dinţii de porţelan, cu care ţineau al naibii de pensiile lor nesimţite, tot în străinătate erau implantaţi. Cu ani în urmă, Mircea Crişan ricanase de parcă n-ar fi fost un mare comedian, ci un mare prezicător:
Alde ăştia îşi fac veacul cînd în străinătate, cînd peste hotare…
Rezonînd cu Mircea Crişan, Instanţa ad-hoc a profesorului Turbatu îi pusese de mult la zid:
Parveniţilor, vă condamn să vă trataţi numai în România, în spitalele aduse de voi în halul în care au ajuns! Cu medicii rămaşi pe aici, cu medicamente-pansamente-seringi cumpărate din banii voştri, fiindcă spitalul nu are de unde să vă dea!
Curăţa puşca şi vorbea prostii… Cînd Ponta fusese întrebat de ce nu s-a operat în România, ci la Istanbul, răspunsese fără ezitare: „Voiaţi să blochez eu singur un întreg etaj al spitalului?“
Într-un fel, liderii comunişti jucaseră mai cinstit, neîndrăznind nici măcar să viseze că s-ar putea trata în altă ţară. Aveau medicii lor, cu dosare „beton“, pe care-i instalaseră la Elias, şi pe care-i plăteau regeşte. Nu ca bestia de Stalin, care asasinase o mulţime de doctori evrei, intrîndu-i în cap că o conspiraţie a acestora ar avea ca scop lichidarea aparatnicilor! Numai la Elias se tratau nomenclaturiştii, numai acolo se operau. Pînă ce, murind pe masa de operaţie ministrul Leontin Sălăjan, au renunţat şi la ideile lor imbecile, şi la medicii corespunzători doar ca dosar.
Cînd le-a povestit copiilor prin ce trecuse, au sărit amîndoi ca arşi: „Vezi, măi, tăticule?! Hai, încoace! Unde, ce-i drept, nu te cunoaşte nimeni, dar, la o adică, ai parte de un spital civilizat“.
Într-o vacanţă de vară, îşi luase inima în dinţi şi plecase la ei. Obţinuse greu viza canadiană, abia la al treilea interviu, după două refuzuri consecutive. Aşadar,„înainte de“nu ne lăsau ai noştri să ieşim din ţară, acum nu ne primesc ăştia! Profesorul nu ştia ce să mai creadă:
Brava, Mişule! Carevasăzică, ne-am cam întors de unde-am plecat… Dacă nu şi mai şi!
SORIN SATMARI
(Din volumul S.C.ARAOŢCHI S.R.L.)

COMENTARII DE LA CITITORI