Testamentul Elenei Văcărescu

in Lecturi la lumina ceaiului

Nici pînă azi nu s-a lămurit pe de-a-ntregul misterul care mai învăluie destinul Elenei Văcărescu (1864-1947), poetă și prozatoare de talie europeană, care, la un moment dat, spera să se căsătorească cu Ferdinand Victor Leopold Mainard (1865-1927), principe de Hohenzollern, și să ajungă regina României. În primăvara anului 1889, prințul Ferdinand, nepot de frate al regelui Carol I și moștenitorul tronului României, o cunoaște pe Elena Văcărescu, domnișoară de onoare a reginei Elisabeta. Și astfel începe cea mai frumoasă poveste de dragoste desfășurată în Bucureștii acelui sfîrșit de veac și între zidurile Castelului Peleș. Cel puțin așa susțin cronicile mondene ale epocii, precum și memoriile Elenei Văcărescu, strănepoata logofătului Ienichiță Văcărescu, întîiul nostru poet care a crezut în ceva pe vremea cînd nu se știa mai nimic despre poezia și Sfînta Limbă Românească. Așadar, iubirea dintre Ferdinand și Elena avea să se înfiripe greu, prin insistențele lui și rezervele ei. Dar nici unul nu va presimți stihiile care aveau să se ridice împotrivă-le, generate de prejudecățile și de regulile dinastice și istorice din acele vremuri. Și rezultatul va fi că prințul se va căsători cu o prințesă adevărată, iar dumneaei va pleca într-un lung exil la Paris, unde se va considera un sol al Pămîntului Românesc.

Și dacă regina Elisabeta va încuraja idila pînă la transformarea ei într-o căsătorie fericită, factori politici se vor strădui să o împiedice. Astfel, prim-ministrul conservator Lascăr Catargiu, zelosul apărător al ideii de monarhie străină (,,Aiasta nu se poate, majestate!”), ministrul P.P. Carp, generalul Alexandru Candiano-Popescu, aghiotantul regelui și alții ridicau chestiunea canoanelor dinastice, adică incompatibilitatea în rang a celor doi îndrăgostiți, care distrusese și mai avea să distrugă și alte iubiri în Europa. Și dacă pe listă mai adăugăm și alte nume – precum rudele din Germania (prințul Leopold, tatăl lui Ferdinand, ba chiar și regele Wilhelm al II-lea) sau generalul Alexandru Lahovary, ministrul de Război – vom înțelege cît de complicată era situația. Aristocrația reclama necesitatea apărării ,,intereselor țării”, dar, în realitate, roasă de snobism și mai dezbinată ca oricînd, nu accepta ca una de-a lor să ajungă pe tronul României. Sau cel puțin așa pretinde Elena Văcărescu în notațiile sale făcute mai mult cu inima, nu cu rațiunea. Care o fi adevărul adevărat, numai Dumnezeu știe, căci dacă ar fi să ne luăm după memoriile Marthei Bibescu, amorul divin dintre prințul Nando și Elenca, urmărit de o crudă fatalitate, a fost mai degrabă invenția poetesei, pentru a justifica respingerea ei de către curtea regală pe motiv de mezalianță. Căci, deșteaptă și cultivată, Elena Văcărescu era totuși urîtă, și Ferdinand nu putea să facă o pasiune pentru ea. Pe de altă parte, începînd să îmbătrînească, va lua proporții urieșești, motiv pentru Martha Bibescu să o poreclească ,,Privighetoarea înghițită de o balenă”. Și se pare că tot Hélène va umple Europa cu minciuna că ,,rațiuni de stat” au împiedicat-o să se mărite cu iubitul ei, care și el va suferi cumplit și va accepta, în cele din urmă, un dureros ,,sacrificiu regal” prin căsătoria cu frumoasa prințesă Maria Alexandra Victoria de Edinburg, fiica ducelui Alfred de Edinburg și a marii ducese ruse Maria Alexandrovna Romanova, singura fiică a țarului Alexandru al II-lea. Și doar puțin i-a trebuit nefericitului prinț să recurgă la o sinucidere pasională, așa cum procedase, nu cu mult timp în urmă, arhiducele Rudolf de Habsburg în crîngul de la Mayerling, trăgîndu-și după el iubita, baroana Maria Vetsera. Mai departe, Elena Văcărescu va lua calea exilului la Paris, după unii, soluție impusă de curtea regală dimpreună cu o mare sumă de bani. Dar, după alții, a fost o alegere voluntară, care a impus-o ca diplomată, mare scriitoare și traducătoare, ultimul vlăsar dintr-o dinastie literară întinsă pe aproape două secole.

Dar acest episod, cu ample rezonante istorico-literare, conține și un aspect mai puțin cunoscut publicului larg. Astfel, în cartea sa, ,,Bucureștii romantici între veacul fanariot și Belle Époque”, apărută în anul 2018, la Editura ,,Eikon”, istoricul Corneliu Șenchea ne informează că în 1897, aflîndu-se la București, dumnealui Ioan Văcărescu, unul dintre cei 7 copii ai poetului Iancu Văcărescu (cel cu poezia ,,Primăvara amorului”) și tatăl Elenei Văcărescu, a cerut audiență la regele Carol I. Cu acest prilej, el i-a înmînat regelui întreaga corespondență dintre Ferdinand și Elena, precum și inelul de logodnă primit de la cavaler. Și în semn de apreciere față de întreaga dinastie a Văcăreștilor, regele i-a oferit oaspetelui său postul de ministru al României în Comisia Dunării, demnitate pe care acesta a refuzat-o cu eleganță și înțelepciune.

Despre activitatea literară, politică și diplomatică desfășurată de Elena Văcărescu, timp de o jumătate de secol, în Europa, s-a scris suficient de mult și de bine, așa că nu mai insistăm. Altceva dorim să discutăm, însă. Mai precis, testamentul scris de Elena Văcărescu la data de 15 septembrie 1945 și cunoscut abia la moartea scriitoarei, survenită un an și jumătate mai tîrziu, cînd a fost înregistrat și contrasemnat pentru autentificare de Simion Stoilov, ministrul României la Paris. Și așa cum se precizează în revista ,,Manuscriptum”, nr. 13/1973, testamentul acoperă 5 pagini cu un scris încă sigur și viguros, cu fraza clară, dovedind o uluitoare limpezime de spirit la cei peste 80 de ani pe care îi avea poeta.

* * *

,,Testamentul meu scris de mîna mea azi(,)
15 septembrie 1945, Paris, 7, Rue de Chaillot
.

Subsemnata Elena Văcărescu, în plenitudinea facultăților mele(,) doresc ca după moartea mea averea mea mobilă și imobilă situată în România și în Franța să se împartă în felul următor:

Las ca legatară universală pe iubita mea vară Alexandra Fălcoyanu, cu care am trăit în cea mai bună armonie tot timpul vieții mele și care în cei șase ani de grijă și de jale petrecuți în Franța (1939-1945) mi-a arătat un devotament și mi(-)a adus un ajutor fără pereche și pentru care din tot sufletul îi mulțumesc. Deși am fost adusă din cauza împrejurărilor nenorocite ale vieții mele să trăiesc departe de România(,) inima mea nu a încetat un singur moment de a bate pentru dînsa.

Toată activitatea mea de aproape o jumătate de veac a fost consacrată intereselor neamului nostru, căutînd să strîng raporturile dintre Franța și România, Franța care a fost pentru mine a doua mea patrie și unde din fericire numele meu este și va fi simbolul al celor două popoare pe care le slăvesc. Mor în religia ortodoxă a părinților miei (sic!) și doresc să fiu îngropată lîngă mormintele lor, lîngă Părintele Poeziei Române Iancu Văcărescu, lîngă marele nostru Enăchitză (sic!) a cărui nedemnă urmașă am fost. Legatara mea universală Alexandra Fălcoyanu(,) care are dreptul de proprietate asupra tuturor publicațiunilor mele(,) va începe publicarea sau traducerea lor în limbile străine în momentul ce va crede că este propice.

Mult iubitei mele suroră (sic!) Zoe Colonel Caribol(,) care prin admirabilul devotament de a păstra pămîntul străbunilor noștri Văcăresci (sic!) a cultivat singură moșia Văcăresci din județul Dîmbovitza(,) îi las uzufructul părței mele indiviză de pe moșie împreună cu Conacul și Parcul în întinderea sa. Eu și surora mea(,) în dorința noastră ca numele părinților și al iubitului meu cumnat Colonelul Caribol precum și al stărbunicilor noștrii (sic!) să fie amintiți generațiilor viitoare(,) am hotărît a lăsa Academiei Române nuda proprietate a părței mele indiviză a Conacului și Parcului în întinderea sa.

Toată suprafața nudei proprietăți ce las Academiei Române în scopul și în condițiunile arătate mai sus este cu rezerva dreptului asupra subsolului sau asupra redevenței după cum va dispune legislațiunea română în momentul morței mele. Asupra acestui drept(,) surora mea Zoe Colonel Caribol va avea usufructul(,) iar la moartea iei (sic!) dreptul se va împărți în părți egale între verile (sic!) mele primare(:) Alexandra Fălcoyanu și Natalia General Darvary. Academia Română va crea o instituțiune culturală ce va purta numele: Fundațiunea Elena Văcărescu și Colonel și Zoe Caribol. În momentul decesului surorei mele(,) care este usufructoară(,) Academia Română va intra în deplina stăpînire a bunurilor specificate. Este bineînțeles că clausa aceasta(,) adică darul meu Academiei Române(,) va produce efect numai în cazul cînd surora mea Zoe Caribol va lega sau va dona Academiei Române ce l’altă (sic!) jumătate indiviză asupra acelorași bunuri.

În cazul cînd fondațiunea prevăzută aici nu se va putea înfăptui(,) las Academiei Române acțiuni de Stat în valoare nominală de un milion lei 1.000.000 – din a (sic!) căror venit se va forma premiul Elena Văcărescu, ce se va da în fiecare an celei mai bune lucrări asupra familiei Văcărescu…

Las Academiei de Științe Morale și Politice din Bucuresci (sic!) acțiuni de Stat în valoare nominală de un milion lei 1.000.000, din a căror venit se va forma Premiul Elena Văcărescu, ce se va da în fiecare an celei mai bune lucrări asupra organisărei internaționale (sic!) a păcei…”.

În continuare, Elena Văcărescu a lăsat alte sume în lei, mai mari sau mai mici, personalului care a servit-o în locuința sa din Paris. O sumă importantă în franci a revenit și Bisericii române din Paris, pentru pomenirea sufletului scriitoarei și a părinților săi. Bisericii din Parcul Văcărești i-au revenit mai multe icoane și o sumă în numerar.

Ca executor testamentar a fost desemnat Dumitru Negulescu, judecător la Înalta Curte Internațională de Justiție de la Haga, și vărul Elenei Văcărescu.

În încheierea articolului nostru, iată finalul testamentului: ,,Cer ajutorul lui Dumnezeu pentru țară și pentru mult iubita mea suroră Zoe Colonel Caribol și în ceruri mă voi închina pentru România. Testamentul acesta a fost scris în întregime(,) semnat și datat de mine astăzi(,) 15 septembrie 1945(,) la Paris, 7 Rue de Chaillot. Elena Văcărescu”.

PAUL SUDITU

Păreri și opinii