Teze şi antiteze la Periş

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Silviu Turbatu citise pînă spre ziuă lucrările la Limba Română ale celor din clasa la care era diriginte. Ultimele lor teze, ca elevi, ultimele lui teze, ca profesor, înainte de a se pensiona… Ezitase puţin înainte să le dicteze subiectul: ,,Omul nou în presa de după 22 Decembrie 1989”. Îl crispase, pesemne, ecoul nenumăratelor teze pe care le dăduse el însuşi, avînd ca temă ,,Omul nou în literatura de după 23 August”. Dar acelea fuseseră, parcă, într-o viaţă anterioară. Acum erau cu totul alte generaţii, alte concepţii… Una peste alta – de ce să ne fie ruşine nouă, bătrînilor?-, e vorba chiar de un alt IQ!

Lasă-i pe găliganii lui din clasa a XII-a… Dar, într-o emisiune TV, un copil de 10 ani măturase pe jos cu un ales al naţiunii: ,,Din numeroasele dvs. promisiuni, domnule senator, nu s-a realizat nimic. Nici parcul de joacă pentru copii, în locul maidanului plin de gunoaie, din colţul străzii pe care locuiesc, nici asfaltarea străzii, nici măcar canalizarea ei. Numai şi numai minciuni! Ziarele vă descriu ca pe un baron local; sînteţi cumva baronul Münchhausen?”.

Băieţelul acela era dracul gol, domnule!

Copiii de azi nu prea mai ştiu cum e cu joaca în aer liber, cu natura – ei mai mult cu tableta, cu Lego, cu dronele. Nu-i vorbă, cu toate vacanţele lui, pe care şi le petrecuse la ţară, şi profesorul cam încurca leuşteanul cu pătrunjelul… Dar rîsese în hohote cînd, tot la televizor, un puşti de vreo 8-9 ani, plecat pentru prima oară, cu şcoala, să viziteze o fermă, refuzase categoric să accepte că bălţatele acelea, alb-maronii-negre, erau vaci. Nu şi nu, că vacile sînt mov! Degeaba îi explica învăţătoarea că sînt vaci, şi încă unele de rasă, care dădeau 3 găleţi de lapte pe zi, ca să aibă el ce să pape, să se facă mare… Dacă micul urmaş al lui Moromete văzuse de atîtea ori, în reclama Milka, vaci mov, însemna că bălţatele puteau fi orice alt animal – chiar şi girafă -, numai vaci nu!

Cîtă personalitate pe el!… Cu generaţia lor nu se va mai putea juca nimeni!

Şi cu băiatul lui, cu Luca, se petrecuse un lucru asemănător. Într-una din zile, pe cînd avea cam 6 ani, hodoronc-tronc, începuse să-i spună: ,,Tati, tu ştii? Cireşele se coc în iunie, pepenii în iulie, iar bananele în decembrie”. Înţelesese într-un tîrziu de unde pînă unde ideea asta în mintea copilului: pe timpul lui Ceauşescu se găseau banane doar în preajma sărbătorilor de iarnă!

… De fapt, nici nu le gîndise ca pe nişte teze în sensul clasic, ci ca pe un sondaj sociologic. Dorea să afle cu ce ochi privesc copiii evenimentele din jurul lor, oamenii alături de care păşesc pe stradă sau pe care îi văd la televizor, viaţa în care se jucaseră pînă azi, dar mai ales viaţa de mîine. Unde nu mai era de joacă… Nu-i era indiferent pe ce drum o vor apuca, într-o vreme în care atîţia băieţi erau ademeniţi în fel de fel de clanuri, iar multe fete debusolate ajungeau ,,dansatoare” prin Kosovo.

Avusese unele temeri, dar acum se felicita pentru ideea lui – lucrările acestea îi bucuraseră sufletul: Cîtă putere de observaţie, domnule! Ce portretizare fantastică şi cît dispreţ faţă de umbrele negre proiectate de ei pe un zid alb! Dar, cel mai important, cîtă hotărîre de a schimba ceva!…

Lucrarea lui Aurel I. Baltag… N-ar fi băgat mîna în foc că băiatul îşi dădea seama ce imagine fidelă a acestui sfert de secol conturase în numai cîteva file, cît de dibaci zugrăvise bulversantele transformări economico-sociale. Şi, îndeosebi, pe cele politice, fiindcă de la cap se împuţea peştele! Mai degrabă, era aidoma personajului lui Moličre, care făcea proză fără să ştie. Dar partea… că era cam mult să-i spună capitol… partea în care urmaşii celor ucişi la revoluţie îşi mai duceau zilele doar din vînzarea fierului vechi, adunat ,,Prin cenuşa imperiului” – cum atît de plastic definise ruinele fostei uzine – ori îşi ridicau nişte amărîte de căsuţe la ţară (în oraş nu mai puteau plăti întreţinerea), cu cărămizile, scîndurile, tabla, ferestrele şi uşile furate din clădirile fostelor CAP-uri… Ei, bine, partea aceea era de-a dreptul antologică! Era o pagină din Istoria noastră contemporană.

…Sau lucrarea Elisabetei M. Nedelcu. O fată sărăcuţă, orfană de tată, dar extrem de serioasă, de hotărîtă să-şi facă un rost în viaţă. Îşi limita pretenţiile la o şcoală tehnică sanitară: ,,Dom’ profesor, mama n-are posibilităţi să mă ţină în facultate. Aşa, însă, în 2 ani ies pe pîine. Iar apoi…”.

Apoi, probabil, se va alătura celor 50.000 de asistente medicale plecate, deja, în străinătate!

Pe eroul ei principal, derbedeul îmbogăţit peste noapte, parcă-l vedeai în carne şi oase! Pînă la revoluţie, deşi trecuse de 30 de ani, nu muncise nici măcar o zi. Regimul comunist îl condamnase pentru parazitism, dar el o ţinea pe-a lui: ,,Munca-i pentru tractoare, nu pentru oameni!”. Trăise din vînzarea peştelui braconat noaptea, pe lac, şi din specula cu bilete de cinematograf. Iar acum, nu numai că învîrtea milioane de dolari pe degete, dar declara, fără frică, în gura mare: ,,Da, nenică, sînt os de mafiot! Cînd merg cu famiglia la un restaurant, dau bacşişuri cît un salariu de profesor!”.

Şi alţii îşi închipuiau că sînt mari mafioţi… Dar stăteau mai cuminţei, mai pe ,,culoare de camuflaj”, cum zisese într-un interviu Gigi Ştefan-Pinalty. Sau practicau ,,mersul piticului”, cum, şi mai hazos, o zisese Marian Vanghelie. Mai nostim decît toţi fiind, culmea!, mătăhălosul, mereu sobru, Ovidiu Tender: ,,În ziua de azi, cel mai prudent e să saluţi primul şi broaştele!”.

Mda… Pînă la urmă, gălăgioşi sau discreţi, ostentativi sau prudenţi, au ajuns colegi de celulă!

Personajul Elisabetei… Ca să-i convingă pe toţi, şi în primul rînd pe el însuşi, că era Capo di tutti capi, scara vilei sale cu 18 camere o făcuse aidoma celei din vila lui ,,Scarface”. Film pe care îl văzuse de zeci de ori – constituia hrana lui spirituală! -, admirînd din ce în ce mai mult mafiotul interpretat de Al Pacino. Şi cu cîtă abilitate, chiar cu un pui de măiestrie, îţi inocula autoarea ideea că ,,zdreanţa”, ca să citeze un clasic în viaţă, acest Dinu Păturică pe stil nou, nu era vreo excepţie. Să nu-şi imagineze cineva aşa ceva! Etalîndu-şi cu ostentaţie ceasul super-scump de la mînă, ori gulerul cămăşii cumpărate recent la Londra, azvîrlind cîţiva firfirici cîte unui hămesit de aşa-zis gazetar, ca să-i publice fotografiile făcute la volanul maşinii sale decapotabile, alături de, vezi Doamne, ultima sa cucerire blondă (Aiurea-n tramvai! Fusese condamnat şi pentru pidosnicie…), sau în ultimul concediu exotic – unde se rîdea cocoţat pe cămilă, făcea surfing ori juca table la umbra palmierului -, păturiciul ilustra perfect categoria socială extrasă din mîl de viitura revoluţiei: categoria ,,care este”.

Lucrarea fetei se încheia cu o poantă demnă de un scheci marca Toma Caragiu: asemănarea între marile averi ale americanilor şi cele adunate de-ai noştri? Şi ai lor le făcuseră de generaţii, şi la noi… tot degeneraţii!

Imaginează-ţi, domnule, cum ar fi sunat fraza asta, nuanţată aşa cum numai el o dibăcea, în gura neuitatului comedian!

Dar de unde să mai iei un Caragiu? Sau un Dem Rădulescu, ori un Ştefan Bănică-senior? Că aşa se aşezaseră lucrurile pe stil nou – acum aveam mult mai multe ,,vedete” decît ARTIŞTI.

Bănică-junior? Cam pe la genunchiul lui tetea. El e cu Veta, cu chiuveta…

Profesorul rîdea de unul singur, amintindu-şi scheciul lui Bănică ăl bătrîn cu Aura Urziceanu, în care, pe post de lăutari ambulanţi, cei doi făceau blatul pe tren. Pe ea o ascunsese în contrabasul prevăzut cu uşiţă, invitînd-o ceremonios: ,,Antre, Aurico!”. La apariţia controlorului se dăduse mare, spunînd că tocmai revenise dintr-un lung turneu în străinătate, şi de-aia n-avusese lei să-şi cumpere bilet: ,,Pas de lion!”, explicase el pe ,,străineşte”, însoţindu-şi explicaţia, spre mai multă convingere, cu arătarea buzunarelor goale, dar şi imitînd răgetul faimosului leu marca Metro Goldwin Mayer: ,,Ghoauuu!! Fărşteien, matale? Canci lion…”. – Păi, dacă zici că vii din străinătate, n-ai nici valută?, întrebase controlorul. Fane sărise ca ars: ,,Haoleu, valuteişăn? Ne mănîncă puşcăreişăn! Mă bagi în boale! Nici dacă-mi arătai şoşoiu’ nu mă speriai în halu’ ăsta!!”.

Că aşa era pe atunci, pentru cîţiva cenţi ajungeai direct la Jilava, nu ca acum, cînd…

Neînduplecat, ,,naşul” îl somase să coboare împreună la prima staţie. Fane, neputînd căra contrabasul, îi ordonase scurt partenerei: ,,Sorte, Aurico!”. La care controlorul, să cadă pe spate şi mai multe nu: – Aaa, bravo, carevasăzică sînteţi doi pasageri clandestini, nu unul singur! Moment în care Fane şi Aura au început să cînte melodia cuplului Dorina Drăghici-Nicu Stoenescu, „Sîntem doi, dar parc-am fi doar unul”… Controlorul insistînd să-i dea jos, Aurica întrebase: ,,În ce gară, dacă sînteţi amabel?”. Aflînd răspunsul, începuseră să cînte pe ritm de jazz, cum numai Aura ştia s-o facă, dar nici cu Fane nu rămîneai de ruşine: ,,În gară la Leordeni, dab-bap-dup!, vrei să ne dai jos din tren?, bip-bap-duba-dub-bap!”. Nereuşind nici aşa, Fane se resemnează: ,,În cazul acesta, dacă sînteţi amabel, cînd avem primul tren spre Paris?”. Aurica începe să ţopăie de bucurie: ,,Ura-ura, mergem la Paris!”. Replica lui Fane: ,,Mucles, fă, inculto! Paris se scrie, Periş se citeşte!”.

Sau şlagărul ,,Gioconda se mărită”, care se fredona într-o veselie şi după 50 de ani: ,,Gioconda se mărită, e nuntă-n cartier/ Mireasa-i fericită, c-o floare prinsă-n păr,/ Dar cine e alesul, rămîne un mister…”. Pentru ca, pe final, chicotind cum numai el chicotea, ,,Fane al nostru”, căci aşa-l botezase publicul, de mult ce-l îndrăgise, să dezvăluie misterul: ,,Aflaţi că, de mîine, nu mai sînt cavaler!”.

Dar parodia după Adamo?… ,,Astă-seară, la opt, este bal,/Dans, antren şi doar trei lei biletul,/ Minunat asortat e bufetul,/Au adus şi-o orchestră-n local./ E un fum şi o harababură,/ Şi-un miros de parfum de liliac,/ Este ora cînd ies la atac/ Cavalerii de mare-anvergură”. Refren: ,,Vă rog să-mi acordaţi,/ Domnişoară, dansu-acesta,/ Ei, hai, nu face pe modesta,/ Dacă vrei, ’mi-nchei şi vesta”.

Profesorul nu putea uita nici fantasticul succes cu ,,Omul care a văzut moartea”, pus în scenă la Teatrul Giuleşti. Trebuia să reţii bilete cu 6 luni înainte! Toţi ştiau că săracul Fane chiar o văzuse pe Baba-Hîrca, ba dăduse şi mîna cu ea, după ce-şi făcuse praf maşina, într-un pom de lîngă Fîntîna Mioriţa. Zăcuse vreme îndelungată în spital, timp în care medicii cam ridicau din umeri, uitîndu-se spre Cer… Aşa că, odată repus Fane al nostru pe picioare, se-ngrămădea lumea să-l vadă mai ceva decît la moaştele Sfintei Paraschiva!

Cum o să aibă şi Cotabiţă, domnule, un succes ce n-a avut în viaţa lui, dacă revine pe scenă!…

SORIN SATMARI

(Din volumul în curs de apariţie ”Încurcă-i, drace!”)

COMENTARII DE LA CITITORI