În timp ce revizionismul Budapestei ia amploare, ziarul „Adevărul“ scrie despre români şi unguri (14)

in Lecturi la lumina ceaiului

Jurnaliştii Cristian Delcea şi Elena Dumitru consideră că este momentul ca, pentru cititorii ziarului „Adevărul“, să sintetizeze, într-o minimă concluzie, ce au urmărit în documentarea în Ungaria şi ce au realizat în prima parte a serialului lor, intitulat „Adevărul despre români şi unguri“. Ei sînt convinşi că au reuşit să facă un portret, cît mai aproape de realitate, al comunităţii româneşti din Ungaria; s-au străduit ca, prin ceea ce au scris şi publicat, cititorii să cunoască cum şi cît se mai vorbeşte româneşte în localităţile din Ungaria, populate cu etnici români; să arate cum sînt văzuţi ungurii de către concetăţenii lor români; ce mai simt românii de dincolo de Tisa pentru simbolurile româneşti: Imnul, Drapelul şi Ziua Naţională.

De asemenea, cititorii au mai putut afla că sînt destui unguri care se declară români, pentru a se bucura de beneficiile ce sînt atribuite, printr-o Lege a Parlamentului Ungariei, etnicilor români şi, în sfîrşit, să luăm cunoştinţă de faptul că unii români sînt membri sau simpatizanţi ai Jobbik, organizaţie fascisto-horthystă „care militează pentru refacerea Ungariei Mari, prin anexarea Transilvaniei“.

În continuare, autorii serialului îşi propun să-şi informaze cititorii despre „cît de prost investeşte Statul Român bani şi resurse în nişte tineri care termină 12 clase fără să ştie limba română“. Desigur, ziariştii „Adevărului“ se referă la liceenii maghiari din judeţele Harghita şi Covasna şi, în perspectivă, la viitorul relaţiilor dintre români şi unguri. Un prim articol, din episodul publicat în „Adevărul“ din 9 decembrie 2013, se intitulează „Tinerii maghiari din România, «orbi şi surzi»“, fireşte, în însuşirea şi stăpînirea limbii române, titlu care se completează cu subtitlul: „Eşec: Şcoala românească nu poate să-i înveţe limba română pe elevii de etnie maghiară. A trecut aproape un sfert de secol de la Revoluţie şi problema a rămas nerezolvată. În cel mai optimist scenariu, situaţia se va rezolva peste 2 ani“.

Chiar din debutul articolului, cititorii pot deduce că greutatea/ imposibilitatea însuşirii limbii române de către elevii maghiari din Transilvania s-ar afla, după cum pare că gîndesc şi autorii serialului, şi în faptul că manualul de limba şi literatura română nu ar oferi, spre studiu şi înţelegere, opere ale scriitorilor români. Şi, în acest sens, ca argument, ni se dă exemplu basmul lui Ion Creangă „Povestea lui Harap-Alb“. Chipurile, în opera lui Creangă ar abunda arhaismele, ceea ce, după părerea noastră, e o afirmaţie inexactă. Am putea vorbi mai mult despre regionalismele marelui povestitor, dar nici această categorie a lexicului românesc nu abundă în textele sale, iar cele care apar nu sînt de neînţeles. Dimpotrivă, intîlnim pagini întregi care ne farmecă prin frumuseţea limbajului şi a graiului folosit de Ion Creangă. Nu trebuie, nouă, românilor, să ne scape din vedere faptul că marele humuleştean este trecut de către criticii literari în rîndul scriitorilor români creatori de limbă.

Ziariştii Elena Dumitru şi Cristian Delcea, aflaţi pentru documentare la Liceul „Marton Aron“, din Miercurea Ciuc, asistă la o oră de limba şi literatura română la clasa a X-a C, formată numai din elevi maghiari. Lecţia este condusă de profesoara Maria Sturzu, care propune, pentru analizare, următorul text din Harap-Alb: „Şi de-amiază, cînd a veni cerbul aici, la izvor, să bea apă şi s-a culca ş-a adormi, cu ochii deschişi, cum i-i feleşagul, tu, îndată ce l-îi auzi horăind, să ieşi încetişor şi să potriveşti aşa ca să-i zbori capul cu o singură lovitură de sabie şi, apoi, repede să te arunci în groapă şi să şezi acolo într-însa…“.

De la prima lectură observăm că textul ne cucereşte prin dinamismul, vivacitatea, sa, datorită prezenţei a nu mai puţin de 12 verbe, în formă de viitor popular şi la modul conjunctiv prezent, vivacitate întărită şi prin existenţa celor 10 adverbe, toate închegate în graiul viu al poporului. Numai că în lecţia la care ne referim se pleacă nu de la ce are textul mai important de reţinut şi de însuşit, ci de la cuvîntul mai rar întîlnit „feleşag“, ce îşi are originea chiar în limba maghiară, cuvînt care de-a lungul timpului a păstruns şi în limba română, aşa cum cuvinte româneşti pot fi întîlnite şi în alte limbi. Apoi, „feleşag“ nu-i nici măcar un arhaism, cum ni se dă de înţeles în articolul din „Adevărul“, ci un regionalism prezent nu numai în vremea lui Ion Creangă, dar şi după el, în graiul ţăranilor munteni din Moldova. Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX) dă următoarea explicaţie pentru cuvîntul la care ne referim: „Feleşag, (rar) feleşaguri s. n. (Reg.) Fel de a fi, de a se manifesta; fire, caracter, obicei. (Var. Feliuşag s.n.) – Din magh. feleseg“. Atrăgînd atenţia elevilor maghiari asupra etimologiei cuvîntului „feleşag“, ar fi condus la un interes mai mare al lor pentru text şi pentru opera lui Ion Creangă, în întregul ei. Dar aşa cum s-a procedat, în mintea elevilor cuvîntul a rămas ca fiind un arhaism.

(va urma)

Radu Pădurariu

COMENTARII DE LA CITITORI