Tinerii Emil Cioran şi Mircea Eliade, fascişti înfocaţi

in Lecturi la lumina ceaiului

BIBLIOTECA NAŢIONALĂ

 

1937, martie 21 – Bucureşti. Articolul intitulat ,,Renunţarea la libertate”, publicat de Emil Cioran în ziarul „Vremea“.

 

De cînd e lumea, oamenii au aspirat spre libertate şi s-au bucurat de cîte ori au pierdut-o. Mai mult. Ei au căutat, au făcut eforturi disperate spre a o pierde. Altcum nu se explică frenezia de a lichida regimurile liberale şi avîntul pasionat spre dictatură. Plictiseala de libertate este una dintre cele mai grave şi mai iritante exasperări la care poate ajunge omul. Deoarece acesta, neavînd axa în interiorul fiinţei sale, încearcă să se salveze prin tot ceea ce nu e el. Chiar în regimurile de teroare omul e mai sigur de el însuşi, decît de fanteziile democraţiei. Lenea de a gîndi şi frica de se a izola monadic în lume îl fac să accepte, cu veselie şi cu o agreabilă resemnare, imperativele şi comanda dictatorilor. O epocă de libertăţi nemărginite, de democraţie, „sinceră“ şi extremă, care s-ar prelungi indefinit, ar fi prăbuşirea inevitabilă a umanităţii. Muritorii n-au iubit cu pasiune decît pe aceia care le-au pus căluşe. Şi pe cine au transformat ei în mit? Pe călăii libertăţii lor.

Cred că sînt puţini oameni – chiar în Germania – care să aibă o admiraţie mai mare pentru Hitler decît mine. Şi nu vreau să reduc nimic din nimbul lui monumental, dacă amintesc observaţia ironică pe care o făceam de cîte ori îl vedeam aclamat de mulţime. Mi se părea atunci că toţi muritorii aceia ridicau mîna spre el, cerînd un jug pe care ar putea încăpea toţi şi suspinînd după o pedeapsă ce nu trebuie să întîrzie. Un dictator are un suflet de călău mesianic, pătat de sînge şi de cer.

Mulţimea vrea să i se comande. Cele mai sublime viziuni şi extaze comunicate prin flauturi de îngeri n-o pot pune în mişcare ca un marş militar. Adam a fost plutonier. Oare cum de n-am înţeles cu toţii că nu există nefericire mai mare pentru oameni decît să fie puşi să aleagă între bine şi rău? Cînd toate problemele ar fi suprimate, atunci poate ar accepta libertatea pînă la capăt, dar atîta vreme cît îi apasă chinul gîndului şi al irezolvabilului, ei sucombă în infinitul de Sahară al libertăţii.

Spre dictatură aspiră, în special, două categorii opuse de oameni. De o parte, plebea eternă şi iresponsabilă, iar de cealaltă parte, spirite izolate care, dintr-un exces de rafinament şi de problematică, nu se mai pot hotărî pentru nici o valoare şi se abandonează unui curent de opinii, creat de energia şi de imperialismul dictatorial.

Oricine cunoaşte cît de puţin ţărănimea de la noi, cu psihologia ei simplă şi rudimentară, trebuie să fie mai mult decît convins că ea nu aşteaptă altceva, decît dezintoxicarea de libertate, de toate ficţiunile şi iluziile acesteia. Un adevărat strigăt după dictatură şi o ură invincibilă împotriva unei libertăţi inutile. Pentru păturile care nu iau parte directă la istorie nu există tragedie mai mare decît democraţia. Ţărănimea a fost amestecată în procesul universal, într-o devenire la care n-are aderenţe. Democraţia n-a putut face din ea un factor activ al Istoriei, întrucît prostimea eternă a fost angajată într-o responsabilitate la care nu se simte chemată în mod esenţial. Ţăranii ar vrea ca totul să se facă peste ei, întrucît dictatura este paradisul lor terestru. Cînd vor şti că există un om, unul singur, care gîndeşte, suferă şi se agită pentru ei, cu condiţia să renunţe la iluzia individualităţii lor, nici unul nu va sta la gînduri să sacrifice această iluzie. Mulţimea anistorică nu are decît un ideal: pierderea libertăţii. Alţii să-şi ia răspunderea; ea nu vrea să judece şi, de frica anarhiei, se încîntă de teroare. De altfel, o societate fără intoleranţa şefilor s-ar transforma, în mai puţin de o zi, într-un grup de canibali, iar pînă la sfîrşitul zilei ar dispărea prin autodevorare.

Dintre toate valorile de care s-a legat omenirea, nici una nu se „uzează“ mai repede ca libertatea. Senzaţia de neprielnicie devine dramatică. Şi astfel s-au născut, la intelectualii vremii noastre, o furie ciudată de supunere, o necesitate a orbirii, o voluptate a îngenuncherii. Nimeni nu vrea să mai fie liber. Aici trebuie căutată pasiunea pentru dreapta sau stînga. Ritmica istoriei universale nu este decît oscilaţia între libertate şi teroare. Fiecare epocă, prin unilateralitatea fatală a propriului său principiu, îşi află o negaţie interioară. Libertatea a atins limita posibilităţilor sale şi îşi află negaţia în excesul său. Acela ce nu înţelege blestemul ei – nu se poate descurca în dictaturile contemporane. Dreapta şi stînga se construiesc pe ruinele libertăţii. Tot pe aceste ruine, se construiesc miturile.

Individualismul duce la atomizare. Dar în atomizare nu se mai poate crea nimic efectiv. De aceea, astăzi, formula tipizării prin dictatură este singura salvare. Şi apoi, din moment ce toate idealurile au o echivalenţă de nulitate, de ce să nu impună voinţa unuia o singură ordine de valabilităţi? Înseamnă, oare, că sînt acestea adevărate? Nu; ci numai fecunde. Un om politic în căutarea adevărului este o monstruozitate. El găseşte totdeauna nişte ficţiuni rodnice, pe care naivitatea sau şiretenia lui le impune ca adevăruri. Crede cineva serios că hitlerismul este „adevărat“? Teoretic, poate fi făcut ridicol. Practic, formulele lui şi-au dovedit eficienţa şi valoarea. Adevărurile politice nu depăşesc dimensiunile unui moment istoric. De altfel, istorism şi ficţionalism sînt corelative. Adevărul este de esenţă supra-istorică. Iar devenirea nu e decît un leagăn de înşelăciuni… Cu cît cineva are mai multă slăbiciune pentru eternitate, cu atît este mai puţin om politic. Sînt, însă, unii care, la o înţelegere excesivă a trans-istoricului, asociază un instinct politic deosebit. Şi atunci sînt condamnaţi toată viaţa să oscileze între vanităţi şi transcendenţă, în accese periodice de transfigurare şi trivialitate. Viaţa este, de altfel, făcută numai pentru oameni dintr-o bucată, proşti substanţiali şi închinători veşnicei prostii. Unei inimi învăluite în doliu azurat, spectacolul lumii este desfigurat de un urît antologic, de o plictiseală de mînăstire, sau de una, elementară, de bordel.

Toate lucidităţile sînt criminale. De aceea, să vină dictatura! Marele avantaj al dictaturii este că nu rişti nimic individual; este o ascensiune, sau o prăbuşire colectivă. Şi e mai mult decît interesant că aderă la o dictatură acei oameni cărora le e scîrbă de soarta lor personală. Nu mai vor să aibă un destin. Un destin individual. Hitler şi Mussolini sînt adoraţi de toţi acei oameni care au renunţat bucuros la ei înşişi. Cînd nu mai găseşti semnificativ să-ţi faci un centru din iluzia individualităţii, te anulezi spiritual prin cultul mitului, întrucît dictatura este un triumf politic şi o înfrîngere spirituală.

Ca să înţelegi dictatura, trebuie să ştii a doza cinismul cu entuziasmul. Altcum, toată viaţa este o sumă de surprize, variind pe gama imbecilităţii. Machiavelli, moraliştii francezi şi, în zilele noastre, Spengler sînt singura şcoală la care poţi învăţa să nu fi ridicol. Dacă atîţia oameni se refuză unui crez oarecare, o fac din teama de ridicol, acest viciu al inteligenţei. Dictatura dezleagă aceste probleme şi nelinişti, prin faptul că nu se mai interesează de ele, că nu mai permite preocuparea de ele.

Brutalitatea este singura soluţie împotriva dezabuzării inteligenţei. Lumea de astăzi a fost pusă să aleagă între paradox şi marş militar, între abuzul de inteligenţă şi presentimentul forţei. Şi ea a ales. Doar România a rămas în pragul hotărîrii ultime.

EMIL CIORAN

 

* * *

1937, decembrie   17 – Bucureşti. Răspunsul lui Mircea Eliade la chestionarul „De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare”, publicat în ziarul „Buna Vestire“.

 

Cred în destinul Neamului Românesc – de aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare. Un neam care a dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofă civilă. Puţine neamuri europene au fost înzestrate de Dumnezeu cu atîtea virtuţi ca Neamul Românesc. Unitatea lingvistică este aproape un miracol (limba română este singura limbă romanică, fără dialecte). Românii au fost cei mai buni creatori de state din Sud-Estul Europei. Puterea de creaţie spirituală a neamului nostru stă mărturie în folclor, în arta populară, în sensibilitatea religioasă. Un neam hărăzit cu atîtea virtuţi – biologice, civile, spirituale – poate el pieri fără să-şi fi împlinit marea sa misiune istorică?

Poate Neamul Românesc să-şi sfîrşească viaţa în cea mai tristă descompunere pe care ar cunoaşte-o istoria, surpat de mizerie şi sifilis, cotropit de evrei şi sfîrtecat de străini, demoralizat, trădat, vîndut pentru cîteva sute de milioane de lei? Oricît de mare ar fi vina părinţilor noştri, pedeapsa ar fi prea neînduplecată. Nu pot crede că Neamul Românesc a rezistat o mie de ani, cu arma în mînă, ca să piară ca un laş, astăzi, îmbătat de vorbe şi alcool, imbecilizat de mizerie şi paralizat de trădare. Cine nu se îndoieşte de destinul neamului nostru, nu se poate îndoi de biruinţa Mişcării Legionare. Cred în această biruinţă, pentru că, înainte de toate, cred în biruinţa duhului creştin. O mişcare izvorîtă şi alimentată de spiritualitatea creştină, o revoluţie spirituală care luptă, în primul rînd, împotriva păcatului şi nevredniciei – nu este o mişcare politică. Ea este o revoluţie creştină. Cuvîntul Mîntuitorului a fost înţeles şi trăit în felurite chipuri, de către toate neamurile creştine, de-a lungul istoriei. Dar niciodată un neam întreg n-a trăit o revoluţie creştină cu toată fiinţa sa; niciodată cuvîntul Mîntuitorului n-a fost înţeles ca o revoluţie a forţelor sufleteşti împotriva păcatelor şi slăbiciunilor cărnii; niciodată un neam întreg nu şi-a ales ca ideal de viaţă călugăria, şi ca mireasă – moartea.

Astăzi, lumea întreagă stă sub semnul revoluţiei. Dar, în timp ce alte popoare trăiesc această revoluţie în numele luptei de clasă şi al primatului economic (comunismul), sau al statului (fascismul), sau al rasei (hitlerismul) – Mişcarea Legionară s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail şi va birui prin harul dumnezeiesc. De aceea, în timp ce toate revoluţiile contemporane sînt politice – revoluţia legionară este spirituală şi creştină. În timp ce toate revoluţiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă socială sau de către un om – revoluţia legionară are drept ţintă supremă: mîntuirea neamului. Împăcarea Neamului Românesc cu Dumnezeu, cum a spus Căpitanul. De aceea, sensul Mişcării Legionare se deosebeşte de tot ce s-a făcut pînă astăzi în istorie, şi biruinţa legionară va aduce după sine nu numai restaurarea virtuţilor neamului nostru, o Românie vrednică, demnă şi puternică – ci va crea un om nou, corespunzător unui nou tip de viaţă europeană. Omul nou nu s-a născut dintr-o mişcare politică – ci, întotdeauna, dintr-o revoluţie spirituală, dintr-o vastă prefacere lăuntrică. Aşa s-a născut omul nou al Creştinismului, al Renaşterii etc. – dintr-un desăvîrşit primat al spiritului împotriva temporalului, dintr-o biruinţă împotriva cărnii. Omul nou se naşte printr-o adevărată trăire şi fructificare a libertăţii.

Cred în biruinţa Mişcării Legionare, pentru că cred în libertate, în puterea sufletului împotriva determinismului biologic şi economic. Cei care vin în Legiune vin pentru că se simt liberi. Instinctele lor de conservare, laşităţile care zac în sufletul fiecăruia, frica – toate acestea sînt înfrînte. Legionarul nu mai e robul determinismului şi al instinctelor biologice. El ştie că „n-are nici un interes“, că „n-are nimic de cîştigat“ integrîndu-se în Legiune. Dimpotrivă, ştie că va fi lovit în „interesele“ lui, că viaţa va fi mai grea, că poate va intra în temniţe, sau poate va da piept chiar cu moartea. Toate „interesele“ şi instinctele acestea, care „determină“ viaţa fiecărui om, sînt înfrînte prin marele gest de libertate al aderării la Mişcarea Legionară.

Se poate spune, fără urmă de paradox, că singurii oameni care cunosc şi trăiesc libertatea sînt, în România, legionarii. Cei care nu cunosc Legiunea, ca şi cei care luptă împotriva ei, continuă să vorbească despre „dictatură“ şi se miră că tinerii intelectuali aderă cu atîta spontaneitate la o mişcare „fascistă“, în care „personalitatea“ este strivită şi libertatea suprimată. Am avut prilejul să mă ocup, altădată, de subita admiraţie a oamenilor noştri politici pentru „personalitate“, de teama lor că în România nu se vor mai putea ridica „personalităţile“; îi întrebam atunci: Cîte „personalităţi“ a creat regimul libertăţii democratice? Unde sînt? Care sînt?

Şi mai întrebam: Ce au făcut politicienii noştri pentru oamenii cu adevărată „personalitate“, care au ieşit la lumină prin munca, geniul sau talentul lor şi au fost osîndiţi la o viaţă de mediocritate şi jertfă? Ce-au făcut politicienii noştri, din toate partidele, pentru un Lucian Blaga, un Aron Cotruş, un Camil Petrescu, un Perpessicius şi alţii? Ce-au făcut politicienii pentru generaţia tînără de cărturari, artişti, tehnicieni şi gînditori? Care este tînărul cu „personalitate“ pe care l-a descoperit vreun partid politic şi l-a pus la locul pe care-l merită, i-a dat putinţa să-şi fructifice inteligenţa sau talentul pentru binele obştesc? Eu ştiu că au fost „descoperiţi“ destui afacerişti precoci, secretari „inteligenţi“ şi lichele domestice, cu care s-au „întinerit“ cadrele partidelor.

Apologeţii aceştia, de ultimă oră, ai „personalităţii“ sînt tot atît de ridicoli pe cît sînt de ipocriţi. Le aminteam, cu alt prilej, că în cele mai disciplinate şi mai severe ordine călugăreşti catolice s-au putut înălţa, totuşi, destule personalităţi. Un Thomas din Aquino nu seamănă cu un Francisc din Assisi, un Bonaventura cu un François de Sales. Personalitatea creşte şi rodeşte pretutindeni şi cu cît e mai severă disciplina, cu atît „personalitatea“ se defineşte mai precis.

Disciplina nu e totuna cu „dictatura“, cum lasă a se înţelege ponegritorii Legiunii. Disciplina creşte şi promovează personalităţile – pentru că orice act de ascultare poate fi un act de comandă asupra ta însuţi, asupra instinctelor sau anarhiei tale lăuntrice. Actul de ascultare îţi dă comanda asupra bestiei din tine, asupra vieţii biologice care încearcă să te menţină în evaziv, în comoditate, în căldicel. Disciplina te întăreşte pe tine, îţi făureşte personalitatea. De aceea cavalerii medievali şi feudali au fost atît de liberi şi de dîrji: pentru că juraseră credinţă (Fides, Trust, Treve) unui şef…

Cred în biruinţa Mişcării Legionare, pentru că cred în dragoste. Dragostea singură preface bestia în om, înlocuind instinctele prin libertate. „Dilige et quod vis fac”, spunea Fericitul Augustin: „Iubeşte, şi fă ce vrei!”. Cel care iubeşte cu adevărat e liber. Dar dragostea îl transfigurează pe om, şi libertatea pe care şi-o dobîndeşte insul, iubind, nu va stînjeni pe nimeni, nu va face să sufere pe nimeni.

Legionarii nu sînt numai camarazi, ei sînt fraţi. Şi este atît de puternic valul de dragoste pe care îl duc pretutindeni cu ei legionarii, încît dacă n-ar fi decît el singur, şi tot ar trebui să nădăjduim în învierea Neamului Românesc, adică în biruinţa Mişcării Legionare.

Cred în destinul neamului nostru; cred în revoluţia creştină a omului nou; cred în libertate, în personalitate şi în dragoste.

De aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare, într-o Românie mîndră şi puternică, într-un stil nou de viaţă, care va transforma în valori spirituale de universală circulaţie bogăţiile sufletului românesc.

MIRCEA ELIADE

COMENTARII DE LA CITITORI