Tiparul morţii

in Polemici, controverse

Cînd Sistemul doreşte moartea sau îndepărtarea cuiva, se implementează un anumit tipar, un anumit protocol, care, odată plecat de sus, se propagă instant, cu viteză şi extrem de agresiv, pînă la cel mai îndepărtat individ care este conectat, într-un fel sau altul, la enorma maşină de propagandă pe care Sistemul o are la dispoziţie. Nu mă voi duce cu exemplele în trecut, în anii ’70, ci voi începe cu 1989, cu Revoluţia Română. Ştim cu toţii, cei care am fost contemporani cu ,,experimentul” Bucureşti, că staţiile de propagandă occidentală, Vocea Americii şi Europa Liberă, au pregătit din timp populaţia pentru ce va urma. Exista un grad foarte mare de dezinformare, manipulare clară şi directă, care aveau rolul de a arma violent populaţia civilă împotriva Sistemului, împotriva lui Nicolae Ceauşescu în mod evident, şi a tot ce însemna regimul comunist. Panica instaurată în mulţimea adunată în faţa CC pe data de 21 decembrie 1989 a fost indusă prin aplicarea unor metode inteligente de război psihologic, în timp ce la radio se ascultau casete cu AKM-urile soldaţilor români care trăgeau în plin în populaţia paşnică din Timişoara. Vă amintiţi voi, cei care aţi trăit pe viu revoluţia, de caseta pe care Europa Liberă a transmis-o pe data de 17 decembrie, aia în care se auzeau focuri automate de armă şi strigătele civililor: ,,nu trageţi”?  Mai adăugăm „cei 90.000 de morţi, oameni ucişi de Securitatea lui Ceauşescu”, „apa otrăvită”, „Ceauşescu trăia în lux şi avea casa îmbrăcată în aur, inclusiv vasul de la WC”, şi alte cîte şi mai cîte ştiri care, cu timpul, s-au dovedit a fi neadevărate. Acest protcol, pe care România l-a trăit pe viu în 1989, s-a repetat în Iugoslavia, în Irak, în Libia, în Siria, în Ucraina, în Egipt, şi acum se aplică în Venezuela. Este un tipar, este un mod clar şi foarte eficient de lucru care, aşa cum se poate observa, are o rată de succes de aproape 100%. Practic, din ţările enumerate mai sus, doar în Siria nu s-a finalizat aşa cum trebuia, în rest totul a decurs confom planului.

Totul începe prin demonizarea unui regim de către o presă aflată la comanda unui singur factor/centru de putere, că altfel nu îmi explic. Începutul este oarecum calm, neutru, cu ştiri despre respectivul regim. Se dau cîteva exemple edificatoare – oameni săraci, oameni ucişi, sărăcie lucie, marea discrepanţă între săracii şi bogaţii acelei ţări. Nu contează unde au fost făcute pozele care însoţesc articolele şi cît de verificate sînt acele ştiri, ele sînt preluate şi răspîndite imediat în spaţiul mediatic şi în cel virtual. În teren, oamenii încep să demonstreze împotriva sistemului. De obicei, sînt puţini la început, maxim 1000. Dar, pe măsură ce campania mediatică  împotriva acelui regim creşte presiunea pe populaţia respectivă, tot mai mulţi sînt cei care ies în stradă, mulţi dintre ei fiind fie plătiţi cu ziua, fie agenţi acoperiţi, responsabili cu ghidarea mulţimii, fie naivi care ies în stradă din convingere. Ăsta este primul pas. Urmează prezentarea ,,dictatorului” sau a celui care este vizat, ca fiind un individ care trăieşte în mare lux,  a cărui familie este foarte bogată, în timp ce ţara este ruptă în fund, săracă, cu cetăţeni muritori de foame. Astfel de ştiri nu îi ocolesc nici pe cei din anturajul celui vizat, scopul final fiind, bineînţeles, ca ei să trădeze. Cum alte surse alternative de a afla adevărul nu există, mulţi sînt cei care cred, mai ales că presiunea mediatică este atît de mare, de extinsă şi de “credibilă”, încît efectiv minţile majorităţii sînt spălate rapid, refuzînd să creadă că mai există o altă părere, poate una mai obiectivă. Pe măsură ce se tot scrie despre bogăţia conducătorului, brusc oamenii de încredere ai acestuia ori sînt ucişi – aşa cum s-a întîmplat în Iugoslavia şi în România – ori sînt cumpăraţi cu bani grei, ca să trădeze, aşa cum s-a întîmplat în Irak, Libia, Siria şi Ucraina. Nu ştim încă ce are să fie în Venezuela, eu sînt convins că la această oră, cînd scriu acest material, agenţi ai unor ţări libere încearcă să provoace o fisură în structura de comandă a armatei naţionale a acestei ţări.

Revenim, însă, la ,,protocol”. Pe măsură ce trădarea îşi face loc, mass media creşte presiunea, cetăţenii devin tot mai violenţi, aşa că lovitura de stat a democraţiei este ca şi înfăptuită. Şi, dacă cetăţenii nu îşi dozează violenţa exact atît cît trebuie, sînt provocate acte de violenţă şi mai mare. În România, pentru armarea populaţiei împotriva regimului comunist au fost ucişi o grămadă de tineri, nu de către armată, ci de „alţii”, doar pentru a creşte presiunea pe structurile interne de comandă, astfel încît să nu existe nici un fel de pas înapoi din partea nimănui. Că tot vorbim de România, chiar credeţi că Milea, ministrul Apărării, s-a sinucis? În Ucraina, credeţi că acei indivizi descoperiţi morţi pe „maidan” au fost ucişi de structurile Ministerului de Interne, Berkut? Nu, au fost ucişi de alţii,  dar vina a căzut pe preşedintele Ianukovici, asta fiind singura cale de a-l îndepărta de la putere. Pentru cine cunoaşte contextul, vreau să amintesc un mesaj destul de îngrijorător, prin care un ministru de Externe al unei ţări NATO a declarat că are informaţii conform cărora cei ucişi pe ,,maidan” au fost victimele unor lunetişti care nu erau de partea sistemului de siguranţă al Ucrainei. Evident că ştirea a fost rapid scoasă de pe agenţii şi totul a fost dat uitării.

Ştim cum s-au întîmplat lucrurile în România, în Irak, în Libia, cum este în Siria, unde totul s-a transformat în Război Civil, cum s-a petrecut totul în Ucraina şi în Iugoslavia. Tiparul este, în mare, acelaşi, diferă doar unele mici aspecte care ţin de modul de implementare în timp a acestuia, de cultura ţării respective; în rest, totul este deja rutină. După ce dictatorul este ucis, sau doar eliberat din funcţie, şi cei care sînt meniţi să preia puterea o fac, presiunea mass media dispare, nu se mai spune nimic nici de acele bogăţii, nici de săracii ţării, de parcă au dispărut şi ei odată cu regimul înlăturat. Nimic! Totul revine la normal, doar că la conducerea acelei ţări este cine trebuie şi cine convine Sistemului. Asta este realitatea. Celor care schimbă guverne, regimuri, oameni şi destine nu le pasă deloc de oamenii de rînd, de sărăcia sau de prosperitatea lor. S-a văzut clar în ţările unde democraţia asta a violenţei a fost aplicată. Nu văd nici un fel de rezultat bun în Irak, Libia, Ucraina. Siria încă mai are şanse să revină la normal în cîteva zeci de ani, iar Iugoslavia este amintire deja.

Acum, sub ochii noştri, Venezuela. În acest moment ne aflăm la capitolul ,,Ce sărac este poporul, cît de bogaţi sînt cei de la Putere, Maduro şi toţi cei din preajma lui, în ce lux trăiesc copiii acestora, în timp ce, în spitale, muştele stau pe pacienţi”. Armata încă sprijină actuala formulă de guvernare. Occidentul îl susţine pe cel care a împărţit deja resursele naturale ale Venezuelei între marile companii de exploatare a petrolului şi gazelor din Vest. Armata încă nu a trădat, încă nu există un mare general care să fi acceptat genţile cu bani, aşa cum ştim că se procedează în astfel de cazuri. Şi, dacă nu vor accepta, vor fi eliminaţi toţi, pe rînd, pînă cînd se va atinge obiectivul. Ţineţi minte că Slobodan Miloşevici, preşedintele Iugoslaviei, a fost înlăturat după ce toţi cei din anturajul lui, care îl spijineau, au fost ucişi. În Venezuela are să fie la fel. Armata americană nu va intra pe teritoriul unui stat străin, aşa cum încearcă Trump să distragă atenţia. Nu! Vor intra, însă, nişte băieţi buni, cu o geantă de bani într-o mînă şi cu puşca cu lunetă în cealaltă. Vom vedea în direct cine şi ce va alege.

Pînă atunci, aşa cum am spus, lupta se dă pe contre. Occidentul doreşte să pună mîna pe mari rezerve de petrol, iar Rusia nu îşi poate permite să piardă un partener strategic în America de Sud. Timpul ne va răspunde curînd la întrebarea cine şi în ce mod va învinge. Pînă atunci însă, eu sper ca toate ţările să meargă la ONU şi să îl reformeze. Este evident că această organizaţie nu mai există, nu mai este luată în seamă de nimeni, nici măcar de iniţiatorii ei, americanii.

Un tabloid românesc ne arată imagini cu bogăţia copiilor celor care guvernează în Venezuela. Adepţii lui Maduro. Tot acest tabloid ne arăta, cu o zi înainte, condiţiile mizere în care sînt ţinuţi pacienţii în spitalele venezuelene. Dragilor, vă rog să faceţi o anchetă referitoare la bogăţia şi la modul în care se distrează copiii guvernanţilor din România şi veţi vedea că ai noştri o duc mai bine ca ai ălora, iar noi nu avem petrolul Venezuelei. Şi tot pe voi, imparţialilor, vă rog să mergeţi şi prin spitalele din România, dar nu în Floreasca, ci aşa, prin ţară, să vedeţi cum e pe acolo. Şi, cu această anchetă, mergeţi la Trump, arătaţi-i că noi o ducem mai rău decît venezuelenii din aceste puncte de vedere, şi, poate, cu această ocazie, nu mai recunoaşte actuala clasă politică din România şi alege pe cineva mai naţionalist, aşa cum el se tot autoproclamă. Tot ce vă pot spune, celor care se dau democraţi dar nu acordă nici un fel de apreciere dreptului internaţional şi Cartei ONU, este că sînteţi penibili, dar înteleg că trebuie să mîncaţi şi voi o pîine. Pe de altă parte, cum am spus, dacă toate ţările civilizate încalcă dreptul internaţional, de ce nu se cade, cumva, la pace şi nu se schimbă paradigma în lume? Şi mă refer aici ca fiecare să facă ce vrea, atîta vreme cît armata ţării este puternică şi are bani. Nu e mai corect aşa?

Tano

Păreri și opinii