„Titircă, Sotirescu & C-ia“ – un proiect nerealizat

in Alte știri

 

Într-o discuţie cu Octavian Goga despre proiectele sale literare, I.L. Caragiale ar fi replicat, în stilu-i cunoscut: „Mi-am făcut socoteala. Mai scriu un roman filozofic, două volume de nuvele şi schiţe… Şi gata… V-am dat destul… Ce mai vreţi?“. Aşadar, nici o menţiune despre o posibilă comedie care, în opinia unora, începuse să-l preocupe încă din 1885, însă afirmaţia nu se verifică documentar şi nici nu pare verosimilă. De-abia prin 1905, cînd Caragiale se stabilise la Berlin, comedia începe să se cristalizeze, odată cu titlul „Titircă, Sotirescu & C-ia“. Dovadă este o scrisoare către Constantin Dobrogeanu-Gherea (1906), prin care dramaturgul îl informa că se gîndea la o piesă „într-adins să-ţi placă ţie: artă cu tendinţă, de hatîrul tău, şi artă pentru artă, de hatîrul ei“. Acolo, în apartamentul său confortabil din cartierul de vile Wilmersdorf, cu vedere spre Piaţa cu fîntînă, flori şi verdeaţă, maestrul s-a hotărît ca în proiectata comedie să preia personaje din comediile anterioare – „O noapte furtunoasă“ şi „O scrisoare pierdută“ -, văzute, după 25 de ani, în ipostazele lor de parveniţi, cînd au ajuns parlamentari, industriaşi, mari agricultori şi petrolişti. În revista „Manuscriptum“ (nr. 3, din 1971 ) a fost publicat un articol care, sub semnătura lui Corin Grosu, comentează procesul de gestaţie a comediei, mai anevoios ca oricînd. De asemenea, sînt reproduse fragmente din cele 7 caiete şi mai multe foi răzleţe, rămase de la Caragiale, care conţin schiţe, transcrieri succesive şi eboşe, pe scurt, şantierul de lucru al dramaturgului. Dar Caragiale se arăta nehotărît şi se gîndea la mai multe titluri: cînd „Curiosul pedepsit“ sau „Pedeapsa curiosului“, cînd „High Life“ sau „Titircă, Mălăiescu şi Comp.“, cînd „Titircă, Sotirescu & C-ia“ (forma finală).

Cele mai ample şi mai valoroase date despre proiectul comediei de la Berlin ni le-a oferit Şerban Cioculescu, autorizatul succesor al lui Paul Zarifopol (exeget al lui Caragiale) şi cel care, în 1977, ne-a oferit monumentala ediţie critică „Viaţa lui Caragiale. Caragialeana“. Cercetînd cele 7 caiete, Şerban Cioculescu a descoperit – susţine Corin Grosu – urzeala piesei, concepută în 3 acte, în care se găsea „tabloul persoanelor“ preluate din comediile anterioare şi îmbătrînite cu un sfert de veac, cu situaţiile şi ocupaţiile lor, precum şi cîteva date schematice, uneori obscure.

Toate personajele sînt nişte oameni parveniţi, gustînd deliciile care decurgeau din evoluţia capitalismului şi dezvoltarea burgheziei româneşti. „Toate secăturile mele au ajuns la posturi înalte. Sînt miniştri…“, avea să-şi prezinte Caragiale eroii. Astfel, Jupîn Dumitrache Titircă, devenit „mare agricultor, mare proprietar, capitalist puternic şi petrolist”, este senator guvernamental (conservator). În comedia „O noapte furtunoasă“, cînd personajul era cherestegiu şi căpitan în Garda Civică, avea 45 de ani. Acum are 70 şi pare o replică a lui Zaharia Trahanache. El reprezintă vechea Românie agrară, dar şi pe cea nouă, capitalistă şi industrializată. Rică Venturiano, 50 de ani, este o prelungire a lui Caţavencu: a ajuns avocat şi deţine ziarul „Alarma“, unde, ca deputat în Opoziţie, combate guvernul. Chiriac Sotirescu, odinioară, un biet tejghetar şi, mai apoi, tovarăş la parte cu Titircă, a ajuns şi el mare agricultor, mare proprietar, capitalist puternic şi deputat guvernamental. Are 49 de ani. Spiridon Ionescu, altădată „băiat de procopseală în casa lui Titircă“, acum este, la rîndul lui, mare agricultor, mare proprietar şi deputat guvernamental. El ilustrează generaţia de după 1900, beizadeaua de tip nou, fiul protipendadei, dar şi noua clasă politică, în plină ascensiune, rezultat al contactelor cu Europa modernă. Situaţia financiară înfloritoare i-a permis să ajungă doctor în drept la Ličge, sportman, automobilist şi proprietar de cai. De-abia a prins în buchetul vieţii 35 de trandafiri. Tot aşa, rudimentarul ipistat de ieri, incapabil să citească un jurnal, s-a ajuns şi el: mare proprietar şi capitalist puternic. Neputînd ajunge ministru, sau măcar parlamentar, s-a mulţumit să fie prefect de judeţ. Într-un proiect iniţial, „Titircă, Sotirescu & C-ia“ urma să se întindă pe 5 acte şi se deschidea cu Expoziţia din 1906. În acel proiect apăreau şi personaje din „O scrisoare pierdută“: Nae Caţavencu (ajuns ministru); Ionescu şi Popescu, foşti institutori, acum, „inspectori pentru cursul de Istoria românilor ai învăţămîntului primar şi secundar, public şi privat“. Mai apăreau: soţia lui Caţavencu; un general; un fiu al lui Titircă (locotenent de Roşiori); un altul, al lui Ipingescu, licenţiat în drept şi şef de cabinet al lui Caţavencu.

Revenind la forma definitivă a comediei, cea în 3 acte, este de reţinut că noua generaţie de dame este reprezentată de specimene, dacă nu mai morale, cu siguranţă mai rafinate decît Veta Titircă (devenită tante Liza, 55 de ani) şi Ziţa Venturiano (tante Zoe, 46 de ani), dar care, în ciuda onomasticii cosmopolite şi a plimbărilor la Paris şi la „Nizza“, au rămas la stadiul de mahala, cu trimiteri la lumea veche. Astfel, Pulchérie (Chérie) Sotirescu (născută „de Gantche“) este unica fiică a lui „Hagi“ Iancu Ganciu, mare bogătaş răposat, care i-a lăsat prin testament 5 milioane. Deşi „a avut partide“, bătrînul a măritat-o cu Chiriac, pe care fata nu l-a iubit decît „la început de tot… vreo 2-3 luni…“. Tatăl copilului ei este, de fapt, Spiridon (omul de încredere al lui Chiriac, aşa cum acesta fusese omul de încredere al lui Titircă). În general, „Titircă, Sotirescu…“ repetă situaţia imorală din „O noapte furtunoasă“, perechea Spiridon-Pulcheria fiind o replică a perechii Chiriac-Veta, chiar dacă acţiunea se desfăşoară într-o altă epocă. Un alt personaj feminin nou este Nina, Niniche, Ninon, Ninette, Nichette, Ninichette (de fapt, Chiriachiţa). În acte, este fata lui Titircă, făcută cu Veta, dar, în realitate, este fata lui Chiriac, făcută cu Veta. De ochii lumii, Chiriac este naşul copilei. La un moment dat, Pulcheria, care nu este o toantă, îşi dă seama de această mistificare. Caragiale preconiza ca în actul II să introducă o scenă lămuritoare între Pulcheria şi Chiriac („traducător“ şi „tradus“). Pus cu botul pe labe, Chiriac recunoaşte mai vechiul concubinaj cu Veta. Din fericire, Chiriachiţa-Ninette locuieşte mai mult la Paris, unde învaţă la pension şi este scutită să dea ochii cu Pulcheria, care nu o poate suferi.

„În aceste caiete – arată Şerban Cioculescu – nu găsim replici transcrise, ci doar indicaţii sumare cu privire la personaje şi la structura piesei“. Se pare că, totuşi, unele replici au fost scrise pe mici bucăţele de hîrtie, care, din păcate, s-au pierdut. Ne-a rămas una singură: „progres… mare progres, n-am ce zice; dar şi lichele multe… destule!, de par egzamplu cumnatu-meu d. Rică…“. În 1962, Ecaterina Caragiale-Logadi, fiica dramaturgului, a donat Muzeului Literaturii Române un caiet şcolar, tip dictando, cu coperţi albastre. Pe copertă este o etichetă pe care Caragiale scrisese, cu mîna lui: „Titircă, Sotirescu et C-ia/ comedie în 3 acte“. Caietul conţine doar 18 file, dintre care doar primele 4 şi ultima poartă notaţii fragmentare, discontinue, legate de piesă. Restul sînt file goale. Din însemnările lui Caragiale aflăm că acţiunea piesei se desfăşoară în casa lui Titircă, din Bucureşti (actul I) şi în castelul lui Chiriac, de la Dobreni (actele II şi III). Aşadar, Chiriac nu era doar proprietar urban, ci şi mare agricultor, precum şi posesorul unei însemnate proprietăţi rurale, respectivul castel de la Dobreni (toponim care apare şi în nuvela ,,În vreme de război” – semn, după unii, că scriitorul îşi mai diminuase din acuitatea analitică şi de observaţie). De altfel, toţi eroii din ,,O noapte furtunoasă”, din micii burghezi de odinioară, au ajuns, acum, ,,mari agricultori”, ,,mari industriaşi” ş.a.m.d. Şi, ca o ultimă observaţie: dacă în comediile anterioare Caragiale lovea în liberali, de data aceasta, critica lui este mai cuprinzătoare şi vizează întreaga oligarhie, tineri şi bătrîni, după cum s-a văzut. Această comedie, din păcate, nedusă la bun sfîrşit, poate fi legată de momentul 1907, căruia Caragiale, sensibilizat de atrocităţile săvîrşite de liberali şi de conservatori împotriva ţăranilor răsculaţi, i-a dedicat cunoscutul pamflet anti-oligarhic ,,Din primăvară pînă-n toamnă”. Acţiunea piesei s-ar fi concentrat pe conflictul dintre Rică Venturiano (din Opoziţie) şi celelalte personaje (aflate în tabăra Puterii). Cînd Ziţa este maltratată de Pulcheria, Rică sare în apărarea soţiei. ,,Atunci, notează Caragiale, începe el să divulge toate secretele casei. Zice Rică: «Oamenii ăştia cred că totul le e permis – odată pe capra căruţei cu cherestea, şi, astăzi, călcînd oamenii cu automobilul… 120 la oră. Ce ne pasă?, zic ei. Avem cu ce plăti!…»”.

Piesa l-a preocupat, ani de zile, pe Caragiale, care i-a tot modificat scenariul. Într-o primă versiune, el se gîndise la 5 acte, cu Nae Caţavencu – erou principal: deţinînd o gamă variată de resurse, el se impune ca reprezentantul cel mai calificat al generaţiei sale de parveniţi. În versiunea finală, acţiunea se întinde pe 3 acte. Dar totul mergea foarte greu, fapt ce trăda ,,impotenţa mentală”, după cum însuşi Caragiale recunoştea, într-o scrisoare din 1907, în care mărturisea că se simte ,,incapabil să scrie o replică, nemite o scenă”. Cunoscătorii explică impasul prin aceea că Nenea Iancu nu-şi mai auzea personajele; ele nu-l mai conduceau, ca în trecut, odată alese numele şi fizionomia fiecăruia. Chiar şi Delavrancea, amicul său, îl tachina că îi secase izvorul dramatic. După alte opinii, cauza stagnării era depărtarea de România. În fond, personajele din ,,Titircă, Sotirescu…” nu par a fi evoluat prea mult în timp; ele repetă eroii din ,,O noapte furtunoasă”, iar Caragiale lasă impresia că a rămas prizonierul lor. Bunăoară, analizînd fragmentele din piesă, reproduse în revista ,,Manuscriptum”, se poate observa că Ipingescu are un tic verbal: ,,Nu ştii? Ştii! N-ai rezon!… Acest prefect trebuie pus la rezon!…”. Prin izolarea sa la Berlin, Caragiale nu a mai păstrat contactul direct cu realităţile din societatea românească, astfel încît să le transmită eroilor săi, care au avansat de la stadiul de ,,ciocoi” la acela de mari capitalişti. Gravele lacune privind evoluţia socială, politică şi culturală a populaţiei româneşti, cu moravurile şi limbajul aferente, l-au împiedicat să finalizeze acest proiect.

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI