Titu Maiorescu – un mare gînditor al timpului său

in Polemici, controverse

„Au prezentul nu ni-i mare?”, se întreba poetul Mihai Eminescu în urmă cu 125 de ani (,,Scrisoarea III”, 1881), cătînd cu nostalgie către prăfuitele cronici şi către glorioasele figuri de cărturari care lăsat-au urmaşilor semn de trecere. Dezgustat de politicianismul timpului său, poetul trecea cu vederea faptul că momentul izvodirii sale în istoria neamului a coincis în mod fericit cu apariţia unei personalităţi providenţiale: Titu Maiorescu. Iată că în istoria acestui popor care se vaită de nefericitul destin hărăzit de zei, a existat acest om cu o structură lăuntrică anume construită pentru a contribui la edificarea imperativelor timpului său.
Momentul 1848 realizase primele mari reforme sociale, aducînd şi unirea Moldovei cu Muntenia (1859). Zăgazurile s-au ridicat, şi o nouă etapă a inundat timpul istoric. Se cerea imperios o mînă forte care să dirijeze despărţirea apelor care, în stare de linişte, să înceapă a se limpezi. Şi această mînă s-a dovedit a fi personalitatea lui Titu Maiorescu, mai ales, pe tărîmul culturii. Fără el, peisajul cultural românesc
s-ar fi dezvoltat haotic, lipsit de arhitectura proiectată şi susţinută în toate direcţiile de către Titu Maiorescu. A fost Marele Arhitect al timpului său.
Faptul că nu şi-a cheltuit timpul pentru a se dedica cu trup şi suflet construcţiei unui sistem filozofic, aşa cum s-ar fi cuvenit, sau că n-a fost preocupat de scrierea unei opere literare, a devenit un cîştig pentru cultura română, pe care a ordonat-o conform rigorii nemţeşti caracteristice personalităţii sale şi, în final, i-a dat o înfăţişare demnă să stea alături de suratele ei europene. Pentru literatura română n-a fost o pierdere, deoarece stilul său n-avea nimic impresionant încît să aibă impact imediat asupra cititorului. Un stil riguros, sobru, precum al înaintaşilor săi greci şi latini, care n-ar fi putut atrage decît cititorul iniţiat.
În conferinţa sa „Despre natura Omului de Litere”, filozoful J.G. Fichte avansează ideea că toate lucrurile pe care le vedem sînt doar un veşmînt, noi înşine şi toţi cei din jurul nostru sîntem un fel de veşmînt, o aparenţă senzitivă. Sub toate aceste aparenţe se ascunde, ca esenţă a lor, „Ideea divină a lumii”. Aceasta este realitatea care se află la baza oricărei aparenţe. Omul de Litere a fost trimis pentru a discerne – pentru sine şi pentru ceilalţi – şi a ne înfăţişa Ideea divină. În fiecare generaţie nouă, ea se manifestă într-un limbaj nou, iar el, Omul de Litere, se află acolo s-o facă cunoscută. În adevăratul Om de Litere se află ceva sfînt, chiar dacă lumea nu recunoaşte în el Lumina, stîlpul de foc care-i călăuzeşte pe ceilalţi prin pustietăţile timpului. Un astfel de far călăuzitor a fost Titu Maiorescu – omul cel mai instruit al timpului său, cu o inteligenţă impecabilă şi sigură, aplecată către silogistică, bine structurată. Aptitudinile cu care natura l-a înzestrat au fost dublate de instituţiile şcolare prin care a umblat, de la Theresianum pînă la cele trei Universităţi din Viena, Berlin şi Paris, cu un doctorat la Giessen în 26 iunie 1859. N-a fost un savant precum Iorga şi Haşdeu, însă cultura lui era mult mai completă şi mai bine organizată. În afară de asta, avea veritabile aptitudini de lider, fiind un om pragmatic, cu simţul imediatului, al concretului. Poate de aceea a stat şi atîţia ani în fruntea Junimii.
În concluzie, Titu Maiorescu a fost un clasic în accepţiunea greco-latină a cuvîntului, care a avut drept unic scop modelarea peisajului cultural românesc.
Abia întors de la studii, în 1861, cînd nu avea decît 21 de ani, se alătură marilor învăţaţi ai neamului care începuseră să se ocupe de limbă, inducîndu-i ordinea logosului şi aceea a bunului-simţ. O altă direcţie în care a avut un cuvînt greu de spus a fost în critica literară. În orice cultură, prezenţa actului critic este imperios necesară tocmai pentru a sta la baza evoluţiei sale atît pentru selectarea valorilor, cît şi pentru orientarea şi formarea gustului publicului cititor. Aflată la începuturi, literatura română avea nevoie de o direcţie, şi critica normativă era imperios necesară. A treia direcţie în care influenţa lui Maiorescu a fost covîrşitoare trebuie considerată cea a vieţii sociale, în mare parte tot un aspect al culturii, în care a dus o campanie tenace împotriva formelor fără fond.
Urmaş al marilor învăţaţi ardeleni care au avut ca unic ţel înălţarea naţiunii române prin cultură, atîta vreme cît nu exista posibilitatea emancipării prin legi, Titu Maiorescu a fost un mare patriot. Orice întreprindere a sa era raportată la interesele superioare ale naţiunii. Adoptînd modelul pedagogiei negative în înţelesul pe care i l-a acordat Jean Jacques Rousseau („a educa e a nu educa”), el a lăsat să se dezvolte cultura română, ridicîndu-i din cale mistica patriotardă amplificată după paşoptişti. A crezut fără nici un fel de reticenţă în forţa creatoare a poporului român, aşa cum un bun agricultor crede în plantaţia sa, cu condiţia s-o cureţe de buruieni. Aşa cum planta avea nevoie de apă, soare şi hrană, tot aşa şi cultura română avea nevoie de modele culturale înalte. Marea sa artă pedagogică
constă în transformarea pedagogiei negative într-o pedagogie pozitivă, prin introducerea principiului „artă pentru artă”.
Prin acest concept, promova arta pură, cultul pentru adevăr în artă, căci o naţiune care nu respectă şi nu creează artă adevărată, o naţiune care nu are cultul adevărului este condamnată la degradare. Maiorescu era un fin cunoscător al psihologiei poporului român şi a ştiut în adîncul conştiinţei sale că, fără impunerea exigenţelor artei adevărate şi fără respectul pentru adevăr, nu poate pune în prim plan demnitatea creatorului. Să se ţină cont că era un început de drum, şi auspiciile sub care era pus acest început vor deveni covîrşitoare în timp.
El a avut geniul începutului şi de aceea, cu toate că a avut tentaţii ca orice mare om de cultură, şi le-a reprimat tocmai pentru a pune o temelie solidă culturii române. Astfel a găsit el de cuviinţă să-şi cheltuiască energia în a pune la punct scrierea şi în a compune o gramatică, nu în a scrie tomuri de filozofie. Asta nu înseamnă că Titu Maiorescu n-a fost şi un veritabil filozof de atitudine. Şi cele mai ilustre exemple de spirite cu atitudine filozofică au fost Socrate şi Pascal. Nici ei nu au fost creatori de sisteme, însă, în centrul filozofiei lor au pus natura umană ca mijloc de cunoaştere a realităţii, şi gîndirea lor a influenţat pentru totdeauna mersul filozofiei, în modul cel mai pozitiv. Ca şi antecesorul său Socrate, Maiorescu avea toate calităţile gînditorului de atitudine filozofică – idei în toate domeniile realului, cu legătură logică şi armonioasă între ele şi puternică aplecare către punerea lor în practică.
Avînd o atitudine filozofică, Titu Maiorescu a fost şi un critic original, fiind singurul critic filozof. Criticele sale n-au fost limitate doar la un scop literar, avînd un fundament ideatic european. Modelul de critic promovat de Maiorescu este cel al unui filozof cu gustul frumosului şi cu conştiinţa activă, răspunzător de modul în care se dezvoltă artele literare în patria sa. Personalitatea lui Titu Maiorescu a fost una contradictorie – un om care a căutat să se modeleze şi a fost acuzat de narcisism, în acelaşi timp renunţînd la sine pentru a se dizolva în destinul naţiei sale. Ion Petrovici, strălucitul său discipol, afirma despre opera maestrului său că „este mai subterană, mai invizibilă, e revărsată pretutindeni, circulă în vinele organismului întregii culturi româneşti”.
Deasupra uşii de la intrarea în biroul său, întemeietorul Junimii a pus să fie gravate cuvintele cronicarului: ,,Biruit-au gîndul”. Într-adevăr, gîndul său modelator, puternic, uneori limitat dar întotdeauna arhitectonic a biruit în pofida piedicilor puse de alţii şi chiar a propriilor limite „mergînd pînă la o notă de tragic discret disimulat, pentru a putea modela pe alţii”. Îi îndemn pe cei tineri să caute modele printre cei care au pus cîte o piatră la temelia culturii naţionale şi să nu se lase uşor manipulaţi de avortonii culturii române, ce n-au învăţat decît exerciţiul aruncării cu piatra.

MARIA SAVA

COMENTARII DE LA CITITORI