Topîrceanu, in memoriam

in Lecturi la lumina ceaiului

S-au împlinit 80 de ani şi, respectiv, 60 de ani, de la trecerea în eternitate a trei mari scriitori: doi poeţi şi un prozator, dublat de un viguros dramaturg. Este vorba de George Topîrceanu (7 mai 1937), George Bacovia (22 mai 1957) şi Camil Petrescu (14 mai 1957). Toţi trei s-au stins în frumoasa lună mai, simbol al tinereţii veşnice, al naturii în floare şi al primăverii – inclusiv a primăverii din sufletul fiecăruia. Ei continuă să trăiască, însă, prin opera lor nemuritoare. Mai mult ori mai puţin apreciaţi, mai mult ori mai puţin contestaţi. Depinde de fiecare, căci, vorba aceea: De gustibus non disputandum est”.

Din această triadă, Topîrceanu, mai ales, este cel care pare să fi intrat, pe nedrept, într-un con de umbră. Nici nu e de mirare ca, acum, cînd însuşi Mihai Eminescu este denigrat de unele spirite ,,subţiri”, elitiste, autorul volumului de poezii ,,Balade vesele şi triste” să nu mai trezească interesul meritat. Dar G. Topîrceanu, prietenul literar al lui Sadoveanu şi al lui Ibrăileanu, îşi are un loc bine stabilit în panoplia scriitorilor fără de care istoria literaturii române nu poate fi completă. Chiar Nichita Stănescu, marele nostru poet modern, recunoştea că anii adolescenţei i-au fost luminaţi de versul lui Topîrceanu. Într-adevăr, autorul ,,Parodiilor orginale” şi al volumului ,,Migdale amare” încîntă şi azi o parte a cititorilor care iubesc ,,stilul clasic” în poezie, prin înalta artă a versificaţiei, prin plasticitatea şi ineditul metaforei, al personificării şi al comparaţiei, precum şi prin umorul atît de fin de care sînt impregnate multe din poemele sale. Sînt creaţii memorabile, a căror valoare nu poate fi ştearsă de implacabila şi necruţătoarea trecere a timpului. Să ne amintim, între altele, de ,,Balada chiriaşului grăbit”, ,,Balada popii din Rudeni”, ,,Balada unui greier mic” şi, mai ales, de ,,Balada morţii”, superbă poezie, în care regăsim tot tragismul efemerului nostru destin, de trecători prin această lume: ,,Cobora pe Topolog/ Dintre munţi, la vale…/ Şi la umbra unui stog/ A căzut din cale.// În ce vară? În ce an?/ Anii trec ca apa…/ El era drumeţ sărman,/ Muncitor cu sapa.// …Astfel, tot mai neştiut/ Spre adînc îl fură/ Şi-l îngroapă-n sînu-i mut/ Veşnica natură.// …Iar cînd norii-nvăluiesc/ Alba nopţii Doamnă,/ Peste groapa lui pornesc/ Vînturi lungi de toamnă…”.

Dincolo, însă, de seria strălucitelor balade ,,vesele şi triste” – căci există şi o adîncă melancolie în poezia lui Topîrceanu – nouă, personal, ne-au rămas vii în memorie şi parodiile originale, scrise cu un condei ascuţit şi fin, ca şi spiritul înalt al celui pe nedrept neglijat în epoca aceasta modernistă şi post-modernistă. Poezia ,,Cîntec”, de pildă, este, poate, una dintre cele mai pătrunzătoare creaţii lirice zămislite de autori români, un pastel de neuitat despre începutul primăverii: ,,Frumoasă eşti, pădurea mea,/ Cînd umbra-i încă rară/ Şi printre crengi adie-abia/ Un vînt de primăvară…// Cînd de sub frunze moarte ies/ În umbră viorele,/ Iar eu străbat huceagul des/ Cu gîndurile mele…// Cînd strălucesc sub rouă grea/ Cărări de soare pline,/ Frumoasă eşti, pădurea mea,/ Şi singură ca mine…”.

O atîta îngemănare între sufletul naturii, exprimat aici prin colţul de rai numit pădure, şi sufletul solitar al poetului – rar se poate întîlni în lirica românească.

Să nu uităm, însă, de rapsodiile sale, adevărate picturi ale eului liric în armonie deplină cu natura-mamă, dar şi de nopţile, atît de pline de viaţă, descrise în poezii precum cea intitulată ,,Noapte de mai”, o replică viguroasă la giuvaerul lui Al. Macedonski, cu nemuritoarea chemare: ,,Veniţi, privighetoarea cîntă, şi liliacul e-nflorit”.

I-a fost dat lui G. Topîrceanu să plece în nemurire acum 8 decenii, la începutul ultimei luni de primăvară a anului 1937, răpus de un cancer hepatic. Opera lui, însă, va rămîne nepieritoare, în ciuda vicisitudinilor vremurilor cu gusturi estetice atît de schimbătoare.

De-acolo, de sus, ne veghează, în eternitate, zîmbetul amar ascuns într-o stea, aşa cum glumea poetul în bijuteria sa lirică ,,Balada unei stele mici”: ,,Că nu există pe pămînt/ Mai venerabilă manie/ Decît – sub stele jurămînt/ Pe veşnicie.// Şi nu există-n univers/ Mai mare crimă/ Decît – la coada unui vers/ Să pui o rimă…”.

GEORGE MILITARU

COMENTARII DE LA CITITORI