Trădarea dascălilor

in Polemici, controverse

Acum vreo zece ani, pe cînd la Palatul Victoria era actualul preşedinte al Senatului, exista o intenţie, un proiect, prin care se dorea majorarea salariilor dascălilor cu 50%. Pînă la acel moment, încă de la intrarea în degringolada atît a economiei româneşti, de după 1990, cît şi a învăţămîntului, profesorii erau destul de vocali cînd era vorba de drepturile lor, nu de puţine ori ei venind să protesteze în Piaţa Victoriei, sau ameninţînd cu greva. Erau alte vremuri. Acea mare majorare a salariilor lor, însă, în acei ani, nu a venit. În 2008, premierul s-a schimbat, configuraţia Parlamentului a fost oarecum alta, şi, evident, o altă lege a învăţămîntului şi-a intrat în drepturi. O lege care, odată implementată, a făcut ca doleanţele dascălilor să fie ceva mai reţinute, aşa cum a devenit şi satisfacerea nevoilor lor financiare. Ce anume a făcut ca sindicatele din învăţămînt să intre într-o epocă a păcii sociale, să nu mai fie atît de active? Ştim că salariile lor nu ţintesc cerul, aşa că nu înţelegem cum pot renunţa la dorinţa lor de bunăstare. Pe de altă parte, observăm că politicienii, care au salarii cît se poate de nesimţite, tot mai vor ceva în plus. Ştim că de la an la an, învăţămîntul românesc este din ce în ce mai slab, cei care obţin o diplomă de bacalaureat sînt din ce în ce mai puţini, într-un număr invers proporţional cu cel al studenţilor care îngroaşă rîndurile persoanelor fără un viitor cert. Banii cumpără diplome şi, în general, vedem şi simţim acut prezenţa celor care au absolvit multe şcoli private în zone de decizie ale Statului român, la nivel administrativ, şi cred că au început să îşi facă simţită prezenţa chiar şi în sistemele esenţiale ale unui Stat, respectiv Sănătatea şi Învăţămîntul.

Legea actuală a învăţămîntului este o catastrofă naţională şi în aceşti ultimi ani, nimeni nu a iniţiat modificarea ei. Nimeni. Nici politicienii şi nici profesorii. Motivul? Asigurarea, pe de o parte, a unei linişti sociale, din partea politicienilor, şi pe de altă parte, asigurarea unui trai decent, din partea profesorilor. Noua lege, chiar dacă nimeni nu zice pe faţă, dar părinţii sînt foarte fericiţi din acest motiv, asigură toturor celor care fac parte din învăţămîntul primar şi gimnazial, dar şi cel universitar, desigur, o atenţie sporită, fie ea materială sau doar spirituală, din partea celor care îşi au copiii în sistem. Evident că nu scrie nicăieri acest lucru, că părinţii trebuie să sară cu atenţii la profesori, cum oare să fie aşa? Asta e deja MITĂ. Deci, nu! Dar cînd nota care îi va asigura copilului tău viitorul este dată de o medie generală şi este parte dintr-un calcul abstract, unde pe lîngă testele date se mai ţine seama şi de media generală obţinută în anii prin care a trecut ca să ajungă la final, atunci înţelegi că fiecare profesor, suplinitor, asistent şi poate chiar femeie de serviciu, din şcoală, are o anumită putere de decizie, care, pentru famiile care chiar îşi doresc copii la şcoli înalte, dar nu au bani de cele private, contează foarte mult. Iată cum orice materie, care poate că nu îi este pe plac unui elev, devine decisivă prin această lege, iată cum o oră de sport poate să influenţeze capacitatea analitică a unui viitor geniu al matematicii, dacă părinţii săi nu sînt atenţi cu profesorul în cauză.

Legea asta este cît se poate de proastă. Asta se observă, pe de o parte, prin ceea ce sistemul românesc de învăţămînt scoate de pe băncile şcolii, dar, pe de altă parte, şi din totala lipsă de interes a celor care sînt în sistemul de învăţămînt, aceştia complăcîndu-se într-o asemenea situaţie, fără să aibă absolut nici o remuşcare. Ei, dascălii, îşi completează discret veniturile lunare, iar părinţii cu dare de mînă sînt fericiţi că ai lor copii, unii submediocri, vor avea o medie mai mare. În acest timp, cei care nu pot aduce ofrande materiale acestei legi, ori cei pe care nu îi interesează soarta copilului lor, acumulează frustrări şi speră într-o schimbare.

Un alt element evident că legea este departe de a fi bună, de a aduce plusvaloare viitorului acestei naţiuni, este faptul că „elita” acestei ţări, în majoritate, fie că sînt politicieni, oameni de afaceri, jurnalişti sau doar funcţionari în vreun minister, îşi duce copiii în alte sisteme de învăţămînt, prin alte ţări sau în cele private din ţară. Încrederea lor în ceea ce chiar ei poate au votat este zero, aşa cum şi încrederea românilor în viitorul acestei naţiuni tinde tot spre zero.

Eu am spus şi voi spune în continuare că România ca stat, ca naţiune, ca popor şi ca orice se doreşte ea este un stat eşuat. Pentru a eşua, nu este nevoie să fie anarhie, aşa cum cred toţi că se traduce acest termen. Nu, un stat eşuează, în mod evident, atunci cînd viitorul lui, ca naţiune, este incert, atunci cînd el, statul, nu mai poate asigura securitatea şi bunăstarea cetăţenilor săi, atunci cînd el, statul, este doar o marionetă în mîna unor interese atît de obscure, încît greu, foarte greu, poate să fie desluşită.

Revenind la legea actuală a educaţiei, eu acuz tot sistemul de învăţămînt din România, de la învăţătorii de ţară pînă la profesori şi academicieni, că sînt părtaşi la dezastrul care a compromis total viitorul acestei ţări. Atît ei, cît şi politicienii sînt vinovaţi. Toţi!

Tano

COMENTARII DE LA CITITORI