TRĂDAREA DE ŢARĂ

in Restituiri

Trădătorul de ţară n-are nici nume, nici fizionomie, nici naţionalitate. În istoria zbuciumată a românilor, el s-a numit fie Ieremia Golia, fie prinţul Sturdza, fie popa Vasile Mangra. Numitorul lor comun a fost vînzarea de frate, vînzarea de ţară, chiar şi pe un preţ de nimic. Lor le-a fost ruşine că sînt români. S-au dus la masa amăgitoare a străinilor, călcînd pe cadavrele sutelor de mii de compatrioţi, care credeau în ideea de Patrie. Nu vrem să fim patetici, dar momentele deosebit de grave pe care le trăim astăzi, cînd forţele străine şi reacţiunea internă încearcă spulberarea Statului Român, umilirea românilor la ei acasă, mistificarea grosolană a Istoriei Naţionale – toate acestea impun o atitudine hotărîtă, o unire grabnică sub steagul demnităţii de neam. Într-un infernal scenariu de pălmuire a obrazului sfînt al acestui popor, într-un odios complot mondial împotriva unei ţări cuminţi şi, vai, atît de îndoliate de vitregiile Istoriei, tot ceea ce se întîmplă acum ne arată că aşa-zisa Casă Comună a Europei este o fantasmă, dacă nu vom porni de la respectarea dreptului internaţional. La sînul cărui Occident să ne cuibărim noi? Al aceluia care ne-a vîndut ca la oborul de vite în braţele lui Stalin şi apoi ne-a mitraliat, moralmente şi economic, pe timpul războiului rece? Al aceluia care ne-a luat cu ambele mîini şi ultima bucată de pîine, după anul 1980, deşi pieţele şi magazinele sale erau îmbelşugate? Sau poate al aceluia care ne lua în fiecare zi 1 milion de dolari numai ca dobîndă la datorii, ca să nu mai vorbim de datoriile propriu-zise? Nu sîntem izolaţionişti, nici nu purtăm ranchiună cuiva, dar ar fi o mare greşeală să se afirme că tot răul societăţii româneşti pleacă de la regimul trecut. Alţii, oare, n-au mai greşit înainte? Alţii, oare, nu greşesc şi azi? Iubitor şi iertător din fire, ca orice popor care s-a născut creştin, Poporul Român priveşte cu jind la realizările cu adevărat extraordinare ale Apusului. Ar intra şi mîine în această poleită vitrină, dar nu vrea să fie colonia nimănui, nu vrea să fie mereu pus pe coji de nuci, la colţul lecţiei de Istorie, nu vrea să fie dat cu brutalitate la o parte şi obrăznicit pentru orice vorbă sau gest care n-ar fi pe placul unor instanţe obscure internaţionale, care ar face mai bine să se uite la propria mizerie care coexistă cu grandoarea. Aşadar, cine ne va da garanţia demnităţii?

PAG 23

Cine ne va asigura că fiicele şi surorile noastre nu vor alimenta bordelurile lumii, că muncitorii români nu vor fi gunoierii altor meridiane, că acest popor nu va fi ţinut la respect şi izgonit din splendorile munţilor, ale Deltei sau litoralului său? Fireşte, cine n-ar vrea să trăiască mai bine, cine n-ar vrea să pătrundă masiv capitalul străin, pentru a impulsiona virtuţile native remarcabile ale acestei naţii? Numai că unii de prin Apus nu mai au răbdare. Ne somează să ne facă binele cu forţa. Chiar se miră că nu ne-am predat încă, definitiv, în mîinile lor şi că nu le-am dat la cheie două braţe ale Dunării, vreo 7 munţi şi vreo cîteva sute de întreprinderi pe care, probabil, că le-ar fi tratat în maniera banditească în care s-au petrecut lucrurile cu unele unităţi comerciale, unde Statul Român a fost escrocat în stil gangsteresc. Unde te duci, unde te-ntorci în România acestor vremuri satanice, nu auzi decît că ăla-i plătit de serviciile americane şi franceze, că celălalt îi are în spate pe ruşi, că nu mai ştiu cine are oamenii lui la MOSSAD ş.a.m.d. Nimeni nu e de capul lui, toţi au intrat argaţi la puterile străine, numai poporul stă, se uită şi îi cîntăreşte cu înţelepciunea lui milenară.

Iar cînd va lovi, va fi vai şi-amar! Să dea Dumnezeu să nu mai fie violenţă în ţara asta, dar parcă prea se ruşinează unii că sînt români… Şi încă lucrurile n-ar fi foarte grave, dacă noi n-am avea, spre deosebire de celelalte ţări estice, şi un spin în talpă: falsa problemă maghiară. Nu mai insistăm asupra modului în care organizaţia UDMR acţionează pentru dezmembrarea Statului Naţional Unitar Român, asupra valului de teroare declanşat împotriva paşnicei populaţii româneşti din Ardeal: oameni ucişi fără vină, mii de familii alungate de la vetrele lor, o bejenie incredibilă pe vreme de pace a populaţiei majoritare, care s-a născut aici şi care avea o civilizaţie înfloritoare pe vremea cînd, vorba lui Nicolae Iorga, „ungurii sfîşiau cu mîna însîngerată perdeaua Istoriei universale“. Dacă se va continua în ritmul acesta, pînă la sfîrşitul anului 1990, nu va mai rămîne picior de român în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, unde vor ungurii să-şi facă enclava separatistă – acesta e pericolul! Ungurii vor Ardealul! Iar, şi iar, şi iar, la nesfîrşit. asta e obsesia lor bolnavă care, înainte de a putea fi studiată în laboratoarele de patologie ale Istoriei, ne face, totuşi, viaţa grea şi înveninată.

Iar în vreme ce românii sînt dezbinaţi şi se macină între ei, stimabilii noştri minoritari se organizează, arborează drapelul unguresc pînă şi în compoziţia aprozarelor, instrumentează organizaţii paramilitare, care să fie gata oricînd să repete scenariul din decembrie 1989, de la Timişoara, sau din iunie 1990, cînd rebeliunea a izbucnit simultan la Bucureşti şi la Miercurea Ciuc. Nimic nu este întîmplător din ceea ce se petrece acum în România! Priviţi hărţile alăturate: cea din stîngă este reprodusă de pe coperta interioară a cărţii americanului Milton Lehrer, „Ardealul, pămînt românesc“, iar cea de-a doua, din ziarul englez „The Independent“. Diferenţa dintre ele este de 50 de ani, dar în fond nimic nu s-a schimbat. Avem experienţa tragică a perioadei 1940 – 1944, cînd ungurii au masacrat populaţia românească din Ardealul de Nord. Iar dacă acum, în condiţiile în care Transilvania face parte componentă din Statul Român, cum e normal, legic şi firesc, conform cu Istoria şi cu tratatele internaţionale – dacă acum fac ei ceea ce fac, dacă acum ucid români, dacă acum îi alungă cu pietre şi cu ocări grele, dacă acum incendiază lăcaşele noastre vechi de cult, atunci vă daţi seama ce-ar face, prin absurd, dacă vreun nou Diktat fascist le-ar atribui o parte a pămîntului românesc! Asta vreţi, să se ajungă acolo? Din păcate, propaganda maghiarilor şi-a găsit, printre noi, reprezentanţi bine plătiţi. Ştiţi foarte bine fabula cu coada de topor, a lui Grigore Alexandrescu. Haideţi să ne gîndim numai la semnatarii ruşinoasei Declaraţii de la Budapesta, din iunie 1989, unde printre cei care încercau să înfigă jungherul în inima Transilvaniei se aflau: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Sanda Stolojan, Doru Braia, Mihnea Berindei, Neagu Djuvara şi ceilalţi mercenari, care azi îi patronează pe cosmopoliţii din interior. Ei sînt trădătorii, cei fără nume, fără fizionomie, fără naţionalitate. Poate că o deficienţă biologică, sau un cromozom greşit, ca la homosexuali, i-a făcut nişte ambuscaţi ai naturii, pe care ar trebui mai degrabă să-i compătimim decît să-i alungăm din Cetate. Dar mai milă ne este de milioanele de victime potenţiale ale lor, decît de ei înşişi, mai ales că nu fac nimic gratis, totul e bine plătit de către generoşii stăpîni. Nu vrem să facem victime, dar situaţia a ajuns la limita răbdării în România, şi asta nu din cauza poporului, nu din cauza studenţilor, nu din cauza minerilor, nu din cauza purtătorilor de haină militară – totul pleacă de la nenorocitele de cozi de topor, care fac politica străinătăţii. Şi cum aţi vrea să fie linişte în ţară, şi cum aţi vrea să muncească şi să trăiască acest popor, atît timp cît e tulburat de o vînătoare, de o hăituire continuă, atît din interior, cît şi din afară? Este zgîlţîită mereu problema Puterii, a acelora care conduc acum Statul. Dar a votat poporul, cel mare şi tăcut, cel răbdător şi sfînt, poporul acesta care ne ţine pe toţi în spate şi dacă se scutură o dată ne putem pomeni brusc în alt veac. Poporul a vrut într-un fel şi aşa a ieşit. Lăsaţi-1 în pace, oameni buni, nu mai agitaţi lucrurile. Cei pe care vreţi să-i daţi jos nu pot fi daţi jos decît de poporul care i-a votat. Orice tentativă înseamnă lovitură de Stat şi înfurierea fără măsură a cca. 15 milioane de români, care şi-au spus o dată cuvîntul. Nu vă substituiţi timpului, nici legilor fireşti ale evoluţiei unei societăţi, fie şi pe vreme de criză. Apare, astăzi, tot mai limpede îndîrjirea unora de a transforma România într-un Liban al Europei, cu singura diferenţă că la noi războiul civil ar fi mai sîngeros, mai pustiitor, pentru că interesele sînt mai mari. Probabil că dacă mîine această ţară ar fi condusă de Doina Cornea, Octavian Paler, Gabriel Liiceanu şi alte figuri mai mult sau mai puţin cunoscute – Occidentul şi-ar schimba în mod miraculos opinia despre România, cam în vreo două săptămîni s-ar modifica registrul sufletesc şi ar începe să curgă toate clauzele posibile şi imposibile. Şi asta pentru că domniile-lor sînt agenţi străini, adică trădători. Nu trebuie să ne fie teamă de cuvinte, mai ales cînd toate faptele lor, de 7 luni încoace, arată că n-au stat o clipă locului, s-au tot agitat, au circulat prin lume mai mult decît căţeluşele cosmonaute Laika şi Strelka, au tot dat declaraţii, au defăimat, au calomniat, au denaturat realităţile româneşti, doar-doar s-o face abstracţie de ciuda lor cea mare: poporul nu-i vrea! Nu-i vrea şi pace! În galeria acestor trădători se înscrie, printre mulţi alţii, şi directorul revistei „România Literară“, lectorul Nicolae Manolescu. Toată lumea ştie că tatăl său a fost un vestit legionar, aşa după cum tot legionari au fost şi părinţii mai multor dizidenţi de azi, cărora le vom da odată numele. Acest accident biografic (pe care comuniştii îl pedepseau, dar care acum e la mare cinste, se pare) l-a făcut pe N.M. să se tot ascundă după degete şi să caute protecţii ilustre prin lojile masonice. A reuşit, desigur, pentru că dintr-un om modest ca intelect şi inexistent ca talent s-a creat, artificial, un cadru universitar care, iată, acum a primit ca recompensă, de la „Europa Liberă“ şi celelalte agenturi de spionaj, postul dc director la revista „România Literară“. Şi nu e puţin, vă asigurăm. O dovadă în plus că veleitarul nu e altceva decît o marionetă cu sfori mînuite din afară este şi înfigerea lui, în ianuarie 1998, în postul dc preşedinte FSN pe Universitate, pentru ca apoi, cînd toţi „dizidenţii“ au făcut pasul la ofsaid, să îşi dea demisia şi el. Ticăloşiile acestui Manolescu iritau şi înainte: era omul de casă al tovarăşului Gogu Rădulescu, cu care tăia şi spînzura cultura română, apoi desfiinţa în cronici teleghidate de la Paris tot ce-a avut literatura asta mai bun în ultimii 33 de ani, de la Nichita Stănescu şi Ioan Alexandru, pînă la Ion Gheorghe, Ion Lăncrănjan, Fănuş Neagu şi Grigore Vieru (pe ultimii doi „executîndu-i“ chiar în toamna lui 1989!) – faptele acestea nu se pot contesta, colecţia publicaţiei există, poate fi consultată. În locul lor, violentul defăimător al lui Călinescu propune o generaţie de schimb, umflată artificial, cu care a terorizat ani de zile presa şi editurile, făcînd scandaluri monstruoase oaspeţilor străini care îndrăzneau să traducă din literatura română şi altceva decît impunea vameşul. Să mai amintim de manualele şcolare, din care îi scosese pe Bălcescu, Iorga şi Pârvan. Iată că astăzi fiul fostului legionar se deconspiră de tot, arătînd limpede că între stăpînii de la Paris care îl duc de zgardă şi stăpînii de la Budapesta există o legătură directă: biata scursură verde ne face pe noi criminali şi îl proclamă martir pe popa Tökes! Aşa ceva nu poate fi tolerat şi ar trebui, în aceste condiţii, ca revista cu pricina să fie silită să nu mai poarte numele „România“ în titlul său, eventual, să se numească „Ungaria Literară“. Politica acestui biet geambaş de ţară e clară – din decembrie şi pînă acum, au avut loc evenimente foarte grave în Transilvania, niciodată nu le-a comentat, nu s-a referit la ele, s-a purtat de parcă acestea ar fi avut loc în Haiti sau Insula Paştelui. Imediat cum am scris noi despre ţîrcovnicul cu soldă de konved, care tot dă declaraţii despre Ungaria Mare, care îi acuză pe români de terorism şi cere răspicat scoaterea în afara legii a Uniunii Vatra Românească – iată că directorul publicaţiei trece la atac, abordează problema Ardealului, dar de pe cealaltă parte a baricadei! Îl sfătuim să citească acest veritabil act de vînzare-cumpărare de ţară în faţa miilor de familii româneşti alungate de unguri din Ardeal, sau înaintea familiilor îndoliate de furia răzbunătoare a acestora, sau a preoţilor care se roagă la Dumnezeu pe cenuşa încă fumegîndă a bisericilor ortodoxe incendiate.

El îl deplînge pe Tökes, care s-a ales deputat, are bani din belşug, călătoreşte în toată lumea, a devenit, peste noapte, dintr-un popă provocator, beţiv şi afemeiat, o vedetă internaţională, datorită sîngelui vărsat de copiii noştri -, dar pe românii umiliţi şi înspăimîntaţi de unguri nu-i plînge, se uită la ei ca la nişte opincari nenorociţi, ei nu-i pot influenţa lui cariera de Iudă, care ar vinde-o şi pe mamă-sa pentru vreun prăpădit de premiu internaţional. Ah, Doamne, cum se aleg apele şi cum vor avea parte de furtună toţi cei care au sădit vînt în ţara asta, împotriva acestui popor de mucenici! În ceea ce ne priveşte, am vrea, înaintea tuturor, să fie linişte în România, cui îi place, oare, să stea mereu încordat şi să polemizeze?! Dar aşa nu poate fi linişte, cu cai troieni care închid ochii la atrocităţile comise împotriva românilor, dar ling, într-un mod dezgustător, cizmele tuturor duşmanilor acestei ţări. Nu noi am început, apariţia noastră în arena presei s-a făcut tîrziu, după 6 luni de tăcere, timp în care am suportat toate atacurile mîrşave ale acestui pretins intelectual subţire şi ale altora ca el, care, în realitate, sînt nişte canalii cu un portofel în loc de inimă. Este clar că cineva are interes să prezinte Poporul Român ca pe o adunătură de sălbatici pe care, vezi Doamne, Europa nu o poate privi decît prin filtrul civilizator maghiar. România n-are nevoie de aşa ceva! Aşa cum n-are nevoie nici de cele două reviste din inima Ardealului, din Oradea, intitulate „Ultimatum“ şi „Gazeta de Vest“, conduse de un ţigan cu numele de împrumut Sergiu Vaida (în realitate, Lăcătuş Constantin) – publicaţii, în aparenţă, de orientare liberală, dar finanţate masiv de UDMR şi de Budapesta, după cum ne-au sesizat chiar intelectualii oraşului. În aceeaşi situaţie se află alte şi alte publicaţii, alte şi alte instituţii şi grupări politice, care practică cea mai abjectă vînzare de ţară cunoscută vreodată în Istoria României. Nu vrem să supărăm pe nimeni, dar dacă acest popor va fi batjocorit pe mai departe şi agitat cu bună ştiinţă, va venii vremea cînd forţele sănătoase ale acestei ţări vor solicita un Referendum Naţional, care să stabilească dacă trădătorii de ţară dovediţi pot sau nu pot să mai rămînă aici, iar dacă nu, atunci să fie expulzaţi definitiv! Pentru liniştea României, a peste 20 de milioane de români, merită să ne lipsim de cîteva urscături, indiferent ce va zice oculta occidentală.

CORNELIU VADIM TUDOR

(Text reprodus din revista

„România Mare“, nr. din 3 august 1990)

COMENTARII DE LA CITITORI