Tradiţii şi obiceiuri româneşti de Iarnă

in Lecturi la lumina ceaiului

Crăciunul la români

Pe teritoriul românesc, Crăciunul, sau Naşterea Domnului Isus Christos este considerată una dintre cele mai importante sărbători creştine. Ea este celebrată la 25 decembrie, potrivit Calendarului gregorian, şi face parte din cele 12 sărbători domneşti (praznice împărăteşti) ale Bisericii Ortodoxe. De la începutul Secolului al XX-lea, Crăciunul devine şi o sărbătoare laică, astfel încît centrul de greutate al celebrării se deplasează de la participarea la rit în biserică, spre aspectul familial al schimbului de cadouri sau, pentru copii, al primirii darurilor de la Moş Crăciun. La oraş şi în familiile mai înstărite există o persoană care, îmbrăcată în haine de culoare roşie, joacă rolul Moşului şi oferă cadouri, pe măsura meritelor din timpul anului.

În Calendarul ortodox, cele 3 zile de Crăciun se încheie cu sărbătoarea Sfîntului Ştefan. Toate zilele de Crăciun sînt dedicate revederii părinţilor, neamurilor şi prietenilor, aşa că toţi, ,,cu mic, cu mare”, merg în vizită şi aşteaptă oaspeţi.

 

Credinţă şi legende populare privind originea termenului Crăciun

În folclor, se spune că Fecioara Maria, cînd trebuia să-L nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoţită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugîndu-i pe oameni să-i ofere adăpost pentru a naşte. Ajunge la casa unor bătrîni, Crăciun şi Crăciunoaia, însă nici aceştia nu o primesc, spre a nu le spurca locul prin naşterea unui prunc zămislit din greşeală. Nemaiputînd merge, Maria a intrat în staulul vitelor, unde au apucat-o durerile naşterii. Auzind-o şi ştiind ce înseamnă o naştere de copil, Crăciunoaiei i s-a făcut milă de ea şi a hotărît s-o ajute, îndeplinind rolul de moaşă. Crăciun, cînd a aflat, s-a supărat şi i-a tăiat babei mîinile; apoi, înspăimîntat de tot ce s-a întîmplat, a plecat de acasă. Crăciunoaia a umplut, cum a putut, un ceaun cu apă, l-a încălzit şi l-a dus să scalde copilul. Maria i-a spus să încerce apa şi, cînd bătrîna a băgat cioturile mîinilor în vas, acestea au crescut la loc, mai frumoase decît erau înainte; de la această minune se crede că moaşele au mîini binecuvîntate. În altă variantă a poveştii, Maria suflă peste mîinile Crăciunoaiei şi acestea cresc la loc.

Alte legende spun că, de Crăciun, coborau de pe munte bătrînii asceţi, îmbrăcaţi în cojoace de oaie, şi cărau în desăgile lor crengi de vîsc. Această plantă este considerată un leac universal, proprietăţile ei curative şi tămăduitoare fiind benefice atît pentru oameni, cît şi pentru animale.

Tradiţiile româneşti de Crăciun sînt asociate cu focul şi lumina, elemente care se regăsesc, de fapt, în majoritatea ţărilor din Europa; ele reprezintă speranţa că Zeul Soare va găsi puterea să reînvie şi să aducă primăvara cea bogată.

 

 Obiceiul colindatului

Întîmpinată cu bucurie, Naşterea Mîntuitorului aduce cu ea şi o seamă de practici foarte vechi, prin care se celebra Solstiţiul de Iarnă, momentul în care natura dă speranţe că va renaşte.

Obiceiul colindatului începe în data de 24 decembrie şi poate să continue pe parcursul a 2 sau 3 zile. Colindatul se face, de obicei, în grupuri cu o componenţă diversă: copii, oameni maturi, bătrîni, doar fete, ori doar băieţi, tineri căsătoriţi etc., în funcţie de zona etnografică. Colindele sînt reinterpretări ale unor ritualuri păgîne, dar care, în timp, au fost schimbate sau amestecate cu interpretări religioase. Cu toate acestea, colindatul cu măşti este un ritual strict păgîn, ce aminteşte de ritualurile de vînătoare ale zeului Crăciun. Colindatul are loc în curtea gospodarilor, în casă sau sub fereastră; de asemenea colindatul are loc seara, noaptea sau chiar dimineaţa. Colindătorii sînt întotdeauna primiţi în casă, deoarece se spune că ei aduc sănătate şi un an de prosperitate.

Sărbătoarea Crăciunului este anunţată, de regulă, prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul şi cu Steaua, pentru a vesti Naşterea Mîntuitorului. De asemenea, o veche tradiţie este „mersul cu icoana”, un fel de colindat, în care preoţii comunităţii locale poartă icoana Naşterii Domnului, binecuvîntînd casele şi pe creştini.

Colindele de iarnă sînt texte rituale cîntate, închinate Crăciunului şi Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei Poporului Român. Evocînd momentul cînd, la naşterea lui Isus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei Trei Crai de la Răsărit la locul naşterii, copiii – cîte trei, la fel ca regii-magi – merg din casă în casă, purtînd cu ei o stea şi cîntînd colindul „Steaua sus răsare…”. Ajunul Crăciunului începe cu colindul „Bună dimineaţa la Moş Ajun!”. Casele, frumos împodobite, îşi primesc colindătorii, care sînt răsplătiţi de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri şi chiar cu bani. Unele cîntece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: „Iată, vin colindătorii”, de Tiberiu Brediceanu, „O, ce veste minunată”, de D.G. Khiriac, „Domnuleţ şi Domn în cer”, de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie, în „Amintiri din copilărie”, aventurile mersului cu colindatul. Totuşi, după o citire mai aprofundată a Evangheliilor, aflăm că vizitatorii care veniseră cu daruri la Isus nu erau regi, ci astrologi (numiţi, pe atunci, magi, sau vrăjitori) veniţi din Est, probabil din zona Babylonului. Încă un aspect ineresant este faptul că nu e menţionat nicăieri numărul astrologilor şi numărul darurilor, ci doar felul darurilor: aur, tămîie albă şi smirnă.

 pag 12 obiceiuri 3

Semnificaţia Bradului de Crăciun

Un simbol foarte cunoscut este bradul de Crăciun. Acesta există în tradiţiile româneşti cu mult înainte de Era creştină. Bradul este cel mai important arbore din obiceiurile româneşti, el fiind prezent la cele mai importante evenimente din viaţa unui om: botezul, căsătoria şi înmormîntarea. Se consideră că bradul aduce noroc, viaţă lungă, prosperitate şi fertilitate, motiv pentru care oamenii îşi împodobesc casa cu crengi de brad. Pe la sfîrşitul Secolului al XIX-lea, datina împodobirii bradului se întîlnea în casele nemţilor din oraşele româneşti, după care ea s-a răspîndit pe tot cuprinsul ţării, odată cu cîntecul închinat bradului, ,,O, Tannenbaum!” (O, brad frumos!).

În zilele noastre, toată lumea aşteaptă momentul împodobirii bradului. Acest obicei are loc în Ajunul Crăciunului, sau în noaptea de Crăciun, cînd Moşul cel darnic aduce, pe lîngă cadouri, şi bradul, frumos împodobit cu globuri şi beteală.

 pag 12 obiceiuri 2

Obiceiuri culinare

Timp de 40 de zile înainte de sărbători, creştinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în ziua de Crăciun, după liturghie. Tăierea porcului în ziua de Ignat (la 20 decembrie) este un moment important ce anticipează Crăciunul. Obiceiul sacrificării porcului de Ignat este unic în lumea creştină şi îşi are rădăcinile, pe teritoriul ţării noastre, în ritualurile vechilor daci, din ziua Solstiţiului de Iarnă. Pregătirea mîncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cîrnaţii, chişca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboşul şi nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun.

De pe masa din Ajun, însă, nu trebuie să lipsească sare, peşte, grîu şi un pahar cu apă, existînd credinţa că rudele care au murit vin să se ospăteze din toate acestea.

 

Onomastica legată de Crăciun

Etimologia cuvîntului ,,Crăciun” provine din latinescul ,,creatio”, care înseamnă creaţie, respectiv, naştere. Odată cu sărbătorirea Naşterii Domnului, de Crăciun îşi serbează ziua şi cei cu numele de Cristian, Cristina, nume ce derivă de la Christos şi creştini-creştinism. Tot în această zi sînt sărbătoriţi şi cei care nu au nume de sfinţi. Aşadar, sfînta zi a Crăciunului ne oferă un dublu motiv de bucurie alături de cei dragi. De aceea, trebuie să preţuim Crăciunul şi să-i păstrăm tradiţia, sărbătorindu-l, în fiecare an, cu aceeaşi pasiune.

 

Crăciunul în familia românească

În România, Crăciunul este, în primul rînd, momentul în care se strîng toţi membrii familiei, chiar dacă unii sînt plecaţi departe. În dimineaţa Crăciunului, toată familia merge la biserică, pentru a asista la slujbă. După ce se întorc la casele lor, oamenii duc pomană o farfurie cu friptură de porc celor care nu au avut ce să sacrifice de Ignat. La ţară, bărbaţii aduc lemne pentru foc (ca să iasă bune copturile, sarmalele şi friptura, întreţinerea focului necesită o mare pricepere) şi apoi se ocupă de băuturile tradiţionale – ţuică fiartă cu piper şi uşor îndulcită, precum şi nelipsitul vin fiert cu scorţişoară şi alte plante aromatice – neapărat servite în căni din lut, care sînt cele mai potrivite pentru a păstra savoarea băuturilor.

Odată ce familia se aşază la masă, se face rugăciunea, şi toţi cei prezenţi se pot bucura, la capătul unui post lung, din bucatele alese, pregătite de gospodine. După ce toţi membrii familiei s-au săturat, masa nu se strînge, se lasă chiar şi peste noapte, pentru ca familia să aibă parte de un an îmbelşugat.

Dacă este zăpadă, copiii ies afară, pentru a face oameni de zăpadă, sau pentru a încinge o bulgăreală zdravănă. Părinţii şi bunicii rămîn în casă, pentru a pregăti bucatele ce vor fi date colindătorilor aşteptaţi cu ,,Steaua”.

Seara este momentul pentru musafiri. Se spune că, dacă primul invitat este bărbat, atunci familia va avea noroc tot anul ce va urma. Toţi invitaţii trebuie să vină cu inimile curate, cu gînduri bune şi voioşie, pentru ca toate să meargă bine.

 

Tradiţii şi obiceiuri din diverse zone ale ţării

 În Banat

În zona Banatului Montan, în Ajunul Crăciunului, focul din casă nu este stins deloc, pentru ca anul ce vine să fie luminos şi spornic. În această zi se împodobeşte bradul cu dulciuri, sub brad se pune un colac, un cîrnat şi o sticlă de răchie (cunoscătorii ştiu) – daruri pentru Moş Crăciun, iar pentru calul acestuia se pun graunţe şi fîn. Seara sînt aşteptaţi piţărăii (colindătorii) care îşi fac apariţia începînd cu miezul nopţii şi pînă dimineaţa, în funcţie de vîrstă. Ei colindă din casă în casă, apoi sînt primiţi în ogradă, unde li se oferă nuci, mere şi răchie; răchia este adunată într-o damigeană de către vătav (conducătorul colindătorilor); acesta are pe faţă o mască, pentru a nu fi recunoscut. Spre dimineaţă vin la colindat copiii mai mici.

Tot în seara de Ajun, exista şi un alt obicei. Tinerii se strîngeau pe la case în grupuri de fete şi feciori şi se mascau: băieţii purtau măşti de femei, iar fetele purtau măşti de bărbaţi, apoi plecau prin sat. Se adunau în mai multe case şi, acolo, începeau să danseze: fetele cu măşti de băiat luau cîte o tînără la joc, iar băieţii, cu măşti de fete, luau cîte un fecior; în timpul jocului, mascaţii sărută perechea aleasă. Aceşti mascaţi purtau numele de Bloji. La miezul nopţii, tinerii se îmbrăcau în portul popular şi plecau la colindat prin sat. Oamenii îi cinsteau cu colaci, cîrnaţi şi răchie sau vin.

Pe Valea Almăjului se obişnuia ca micii colindători să aibă cu ei beţe de alun împodobite cu Tricolor. Colindătorii băteau cu ele în podeau casei, pentru a alunga duhurile rele, norii de ploaie şi de grindină, şerpii şi alte duhuri rele, precum şi pentru a aduce prosperitate. În unele sate se colindă în dimineaţa zilei de Ajun, dar în majoritatea satelor de pe Valea Almăjului şi din Caraş-Severin, se colindă după-amiaza, pînă seara tîrziu.

pag 12 obiceiuri 4

 În Transilvania

În această parte a ţării, pregătirile pentru Crăciun se făceau încă de pe 15 noiembrie  – dată la care începe postul Crăciunului; din acea zi muncile agricole se încheiau, oamenii nu mai mîncau deloc carne, iar femeile se întîlneau la şezători, pentru a ţese straiele de sărbătoare.

În Ajunul Crăciunului începeau să-şi facă apariţia colindătorii: mai întîi veneau copiii mici, care intonau colinde şi urau de bine; apoi, în seara de Ajun urmau copiii de şcoală, care colindau la fereastră şi primeau nuci şi colaci; ultimii şi cei mai aşteptaţi erau flăcăii. Aceştia erau cel mai bine primiţi în casele cu fete de măritat; ei repetau colindele încă din timpul anului, pentru a nu se face de rîs. Unul dintre aceşti tineri era responsabil cu adunatul vinului într-o bute (sau butoi), iar un altul se ocupa de adunatul darurilor, el fiind denumit şi ,,iapa”. În Transilvania există şi obiceiul mersului ,,cu capra” – un tip de colindat la care participau flăcăii, dar şi tinerii însuraţi: unul dintr ei se deghiza în capră şi făcea doar năzbîtii în casa celor ce erau colindaţi.

În anumite sate din Transilvania, în Ajunul Crăciunului se pun pe un scaun, în tinda casei, o grămăjoară de fîn şi, deasupra, un colac. În jurul colacului se aşază mai mulţi ştiuleţi, potrivit numărului de animale din gospodărie. Ştiuleţii se dădeau la animale împreună cu fînul, ca să se înmulţească şi să fie un ,,an bun”.

În Maramureş

Datinile de Crăciun sînt, în aceste locuri, un amestec de credinţe păgîne cu cele creştine; spre deosebire de alte zone, aici are loc ,,jocul moşilor” – vizitarea gospodarilor de către colindători deghizaţi cu măşti, care vin să ureze sănătate şi fericire gazdelor.

Toţi colindătorii, indiferent de vîrstă, primesc un colac – ce simbolizează soarele; de asemenea, ei primesc mere şi nuci. În ziua de Crăciun, în aceste locuri nu se spală rufele şi nu se dă nimic de împrumut, iar animalele din ogradă primesc mîncare din belşug. În popor, se spune că dacă animalele se culcă pe partea stîngă, atunci iarna va fi lungă şi geroasă.

De Crăciun, toate locuinţele sînt curate, iar mesele îmbelşugate. Bradul nu lipseşte din nici o casă, el fiind împodobit cu mere, nuci şi fasole uscată. Fetele de măritat îşi scot zestrea la iveală şi aşteaptă flăcăii la colindat. În noaptea de Crăciun, focul din sobă nu are voie să se stingă, de aceea bărbatul din casă aşază pe foc o buturugă mare, denumită şi buturuga de Crăciun.

 În Moldova

Şi în această zonă, Crăciunul este o sărbătoare importantă; toate activităţile ce au loc în ziua Ajunului sînt, de fapt, un ritual pentru protecţia animalelor, a livezilor şi a gospodăriei. Potrivit datinii, femeile curăţau toată casa şi făceau colaci, iar bărbaţii aveau grijă să înapoieze orice lucru luat cu împrumut. Tot în această zi, femeile coceau un colac în forma cifrei 8, care, în primăvară, avea să fie afumat şi pus între coarnele boilor ce arau pămîntul. În Ajun, femeile pregăteau masa de Crăciun, conţinînd vreo 12 feluri de mîncare, multe dintre acestea fiind preparate din carnea porcului sacrificat cu cîteva zile mai înainte. Nimeni nu mănîncă pînă cînd preotul nu vine să sfinţească bucatele.

Tot în ziua Ajunului începeau şi colindătorii să meargă pe la casele oamenilor; de dimineaţă colindau copiii cei mai mici, spre după-amiază urmau şcolarii, iar spre seară colindau tinerii. Colinda începea de la cei mai importanţi oameni ai comunităţii, cum ar fi preotul şi învăţătorul, apoi urmau rudele şi familiile ce aveau fete de măritat. Fetele, pentru a-şi vedea viitorul soţ, pun sub fereastră, peste noapte, cîte puţin din toate felurile de bucate, negustate. Ursitul va veni şi va gusta, iar fata îl va vedea.

 

pag 12 obiceiuri 5

În Bucovina

În Bucovina există credinţa că toate colindele sînt rostite pentru ca diavolii să dispară, iar satul să fie curat în noaptea de Crăciun; de asemenea, se spune că este un mare păcat dacă o gospodărie are uşa închisă în ajunul Crăciunului şi nu-i primeşte pe colindători. O altă credinţă respectată în Bucovina este aceea potrivit căreia nu este bine să ai lucruri împrumutate pe durata sărbătorilor de iarnă. De aceea, în preajma Crăciunului se recuperează sau se restituie toate lucrurile împrumutate.

În ziua de Crăciun, cei care colindă sînt tinerii căsătoriţi, oamenii maturi şi chiar bătrînii; aceştia din urmă colindă doar la rude şi prieteni.

Un alt obicei care, în timp, şi-a pierdut semnificaţia este mersul cu Steaua. Acest obicei avea menirea de a le duce oamenilor vestea naşterii lui Christos; copiii care mergeau cu Steaua se deghizau în magi şi anunţau marea minune.

De Anul Nou, tinerii merg cu ,,Pluguşorul”, iar flăcăii merg la colindat la fetele nemăritate, numai că, în acest caz, colindele nu mai sînt urări de bine, ci sînt satire şi ironii în versuri, care au menirea de a atrage atenţia asupra unor năravuri ale gazdelor. Tot în această zi are loc şi ,,jocul caprei”, sau ,,jocul cerbului” – un ritual bine regizat, cu măşti şi personaje mitice.

 

pag 12 obiceiuri 6

 

În Oltenia

În zona Olteniei, tradiţiile de Crăciun sînt strîns legate de ritualuri de purificare şi de aflare a ursitului de către fetele nemăritate. În Ajunul Crăciunului are loc ,,scormonitul în foc”. Gospodarii se trezesc dimineaţa devreme, fac focul în sobă şi, cu o rămurică luată dintr-un pom din grădină, răvăşesc jarul şi spun cîteva versuri ce au menirea să protejeze gospodăria de boli şi să aducă un an nou bogat şi roditor: ,,Bună dimineaţa lui Ajun/ C-a venit într-un ceas bun/ Să ne-aducă porcii graşi şi unturoşi/ Şi oamenii sănătoşi,/ Vacile cu viţei, oile cu miei, scroafele cu purcei, cloştile cu pui, găinile cu ouă…” şi aşa mai departe, totul încheindu-se cu urarea ,,La anul şi la mulţi ani!”.

În ziua de Crăciun are loc ritualul strîngerii gunoaielor din curtea gospodăriei, pentru ca anul ce vine să aducă pui mulţi. În fiecare gospodărie sînt pregătite ,,colinzile” – beţe de alun, curăţate de coajă; acestea sînt, mai apoi, trecute prin fum de pin. Femeia bătrînă din casă lua o ,,colindă”, o lumînare, un colac, nuci, mere, zahăr şi bomboane şi dădea de pomană unui membru al familiei, rostind numele unui mort. Apoi, toată familia se aşeza la cină, iar cei mici plecau la colindat.

Colindătorii sînt conduşi de un ,,vătav”, sau ,,vătrai”; el intră primul în gospodăria omului şi are rolul de a scormoni în foc; vătraiul primeşte de la gazdă o cotovaică – adică o coajă de dovleac, în care se află seminţe de in, cînepă, porumb, grîu şi dovleac, pe care vătavul le aruncă în toate colţurile gospodăriei, pentru ca anul ce vine să fie bogat şi roditor. Colindătorii primesc apoi covrigi, mere, pere, boabe fierte, colivă, ţuică fiartă şi vin.

În noaptea de Anul Nou, fetele nemăritate, legate la ochi, agaţă o panglică pe al zecelea par din gard; a doua zi merg să vadă cum arată parul însemnat: dacă acesta e înalt şi drept, atunci viitorul lor soţ va fi frumos; dacă parul este scorojit, atunci bărbatul va fi urît; iar dacă parul este noduros, atunci alesul fetei va fi bogat.

Din păcate, multe dintre aceste tradiţii româneşti, caracteristice fiecărei zone a ţării, au fost uitate; astăzi, probabil că  doar bunicii noştri le mai cunosc. Se poate, însă, ca în unele sate uitate de lume aceste tradiţii să fi rămas la fel de vii ca şi acum 2.000 de ani. Este de datoria noastră să ne amintim aceste obiceiuri şi să încercăm să le ducem mai departe.

COMENTARII DE LA CITITORI