Traficul de droguri alimentează Mafia politică şi militară (21)

in Alte știri

Printre foştii şi actualii membri ai Comitetului celor 300 se numără: Sir Mark Turner, Gerald Villiers, Samuel Montague, familiile Inchcape, Keswick, Pease, Schroeder, Airlie, Churchill, Fraser, Lazar şi Jardine Matheson. Ei sînt aceia care i-au ORDONAT preşedintelui Wilson să pornească la luptă împotriva Germaniei, în primul război mondial; acelaşi Comitet i-a ORDONAT lui Roosevelt să provoace atacul japonez de la Pearl Harbor, cu scopul de a implica Statele Unite în al II-lea război mondial.

Tot oamenii Comitetului celor 300 i-au impus naţiunii americane războaiele din Coreea, Vietnam şi din Golful Persic. Adevărul indubitabil este că Statele Unite au luptat, pe parcursul ultimului secol, în 5 războaie, pentru şi în folosul infamului Comitet al celor 300. Se pare că, doar cu puţine excepţii, nimeni n-a stat să se întrebe: „DE CE LUPTĂM ÎN ACESTE RĂZBOAIE?“. Marele tam-tam al „patriotismului“, cu muzică marţială şi cu drapele fluturînd în vînt, a adus o mare naţiune în situaţia de a părea că şi-ar fi pierdut minţile.

La a 50-a comemorare a atacului de la Pearl Harbor, a fost declanşată o nouă campanie de ură la adresa Japoniei, nu de către Institutul pentru Relaţiile din Pacific (Institute of Pacific Relations – I.P.R.), ci, în modul cel mai direct şi neobrăzat – de către Congresul American şi Administraţia Bush. Scopul e acelaşi ca atunci cînd Roosevelt a inspirat atacul de la Pearl Harbor – şi anume, de a-i prezenta pe japonezi în ipostaza de agresori şi de a declanşa un război economic, timp în care ne pregătim forţele pentru etapa următoare: agresiunea armată împotriva Japoniei.

Planul s-a pus deja în aplicare; este doar o chestiune de timp pînă cînd alţi fii şi fiice ale poporului nostru vor pleca să moară în slujba seniorilor feudali, din Comitetul celor 300. Ar trebui să strigăm de pe acoperişul caselor: „Nu pentru libertate şi nici din iubire de Patrie vom muri, ci pentru un sistem tiranic care, în scurt timp, va cuprinde întreaga lume!“.

Această organizaţie ţine Marea Britanie în mîinile sale atît de strîns, încît 95% dintre cetăţenii britanici au fost siliţi, din Secolul al XVIII-lea încoace, să accepte faptul că le revine un procent mai mic de 20% din avuţia naţională a ţării. Asta înseamnă, în accepţiunea seniorilor oligarhici ai Angliei, conceptul de „democraţie“. Gentlemenii aceştia, amabili şi distinşi, sînt, în realitate, complet lipsiţi de scrupule – ceea ce au făcut în India, Sudan, Egipt, Irak, Iran şi Turcia se va repeta în toate ţările lumii, sub Guvernul Mondial Unic, al Noii Ordini Mondiale. Se vor folosi de toate naţiunile şi de bogăţiile lor, pentru a-şi proteja modul de viaţă privilegiat. Averile acestei categorii de aristocraţi britanici sînt legate, inevitabil, de traficul de droguri, de comerţul cu aur, cu diamante şi armament, de operaţiunile bancare, de schimburile comerciale, de afacerile cu petrol, de mass-media şi de industria de divertisment.

Cu excepţia membrilor Partidului Laburist (dar nu şi a liderilor acestuia), majoritatea conducătorilor politici sînt descendenţi ai familiilor nobiliare, titlurile fiind moştenite, de la tată, de primul născut dintre fii. Acest sistem garantează că nici un „străin“ nu poate aspira la puterea politică în Anglia. Totuşi, unii „outsideri“ au reuşit să se strecoare în interiorul ei. Să luăm, de exemplu, cazul Lordului Halifax, fostul ambasador britanic la Washington, omul care a transmis guvernului american ordinele Comitetului celor 300, în timpul celui de-al II-lea război mondial. Fiul lui Halifax, Charles Wood, s-a căsătorit cu o anume Primrose, rudă de sînge a lui Rothschild. Sub numele de Lord Swaythling se ascunde Montague, directorul Băncii Angliei, sfătuitorul şi confidentul deţinătoarei pachetului majoritar de acţiuni la Shell Oil Company, regina Elizabeta a II-a. Toţi cei menţionaţi sînt membri ai Comitetului celor 300. Cîteva dintre vechile bariere au fost doborîte. În zilele noastre, titlul nobiliar nu mai e singurul criteriu de admitere în Clubul de la Roma.

(va urma)

JOHN COLEMAN

COMENTARII DE LA CITITORI