Traficul de droguri alimentează Mafia politică şi militară (48)

in Alte știri

Povestea completă a scandalului Watergate, urmată de înlăturarea lui Nixon de la Casa Albă, e prea lungă ca s-o includem aici. E de ajuns să spunem că Henry Kissinger l-a avut sub control pe Ellsberg din ziua în care acesta a fost recrutat, ca student la Cambridge. Ellsberg fusese, dintotdeauna, un susţinător, din categoria celor mai înfocaţi, al războiului din Vietnam, dar a fost ,,convertit“, treptat, ca activist radical de stînga. ,,Convertirea“ lui a fost doar cu o idee mai puţin miraculoasă decît cea trăită de Sfîntul Pavel pe Drumul Damascului.

Întregul spectru al noii stîngi din Statele Unite a fost opera Serviciului britanic de Informaţii, MI6 acţionînd prin intermediul unităţilor Mesei Rotunde şi al Institutului pentru Studii Politice (I.P.S.). La fel ca în cazul tuturor ţărilor care aveau o bază republicană şi a căror politică trebuia să fie schimbată, I.P.S. a jucat un rol major, aşa cum o face, şi în zilele noastre, în Africa de Sud şi în Coreea de Sud. Multe din activităţile I.P.S. sînt explicate în lucrarea mea ,,I.P.S. Revisited“ (,,I.P.S. revizuit“), publicată în 1990.

I.P.S. avea drept funcţie principală să semene discordie şi să răspîndească dezinformarea, cauzînd haosul. Un asemenea program, orientat spre tineretul american, se concentra în jurul drogurilor. Printr-o serie de diversiuni ale I.P.S. – acţiuni precum atacul cu pietre asupra convoiului motorizat al lui Nixon şi un mare număr de atacuri cu bombe – s-a creat, efectiv, un climat de înşelătorie, care i-a făcut pe mulţi americani să creadă că Statele Unite erau ameninţate de K.G.B., G.R.U. (Serviciile Secrete sovietice) şi de D.H.I.-ul cubanez. S-a dus vestea că mulţi dintre aceşti agenţi imaginari aveau legături strînse cu democraţii, prin intermediul lui George McGovern. De fapt, era o campanie clasică de dezinformare, din categoria celor care au făcut celebru Serviciul britanic MI6.

Haldeman, Ehrlichman şi cei mai apropiaţi consilieri ai lui Nixon habar nu aveau ce se întîmpla, ceea ce a dus la un haos de declaraţii ale Casei Albe, potrivit cărora Germania de Est, U.R.S.S., Coreea de Nord şi Cuba instruiesc terorişti şi îşi finanţează operaţiunile în Statele Unite. Mă îndoiesc că Nixon ştia prea multe despre I.P.S., necum să mai şi suspecteze cum îi ataca funcţia prezidenţială. De acelaşi gen de dezinformare am avut parte în timpul războiului din Golf, cînd s-a răspîndit zvonul că terorişti de toate culorile se pregăteau să invadeze Statele Unite şi să arunce în aer tot ce întîlneau în cale.

Preşedintele Nixon a fost, efectiv, lăsat în ceaţă. Nici măcar nu ştia că David Young, un ucenic al lui Kissinger, lucra în subsolul Casei Albe, supreveghind ,,scurgerile de informaţii”. Young era absolvent al Universităţii Oxford şi asociat, de lungă durată, cu Kissinger, prin intermediul instituţiilor Mesei Rotunde, precum firma specializată în drept Milbank Tweed. Preşedintele Nixon nu se ridica la înălţimea forţelor raliate împotriva lui, sub direcţia MI6, din partea Institutului Regal pentru Afaceri Internaţionale şi, ca atare, din partea familiei regale britanice.

Poate că singurul lucru de care s-a făcut vinovat Nixon, în privinţa Afacerii Watergate, este acela că habar nu avea de nimic din tot ceea ce se întîmpla în jurul lui. Cînd James McCord a ,,mărturisit” în faţa judecătorului John Sirica, Nixon ar fi trebuit să-şi dea seama numaidecît că McCord practica un joc dublu. Ar fi trebuit să-i ceară pe loc socoteală lui Kissinger despre relaţiile sale cu McCord. Ar fi reuşit, astfel, să le bage beţe în roate celor doi şi să provoace deraierea întregii operaţiuni MI6 – Watergate.

Nixon n-a abuzat de puterile lui prezidenţiale. Crima lui a fost aceea că nu a apărat Constituţia SUA şi că nu i-a acuzat pe Katherine Meyer Graham şi Ben Bradley de conspiraţie pentru instigarea la insurecţie. ,,Pedigree”-ul doamnei Katherine Meyer Graham e unul dintre cele mai dubioase, aşa cum ar fi descoperit, probabil, personajul ,,Jessica Fletcher”, din ,,Murder She Wrote” (,,Crimă – a scris ea”). Însă, chiar cunoscînd acest lucru, mînuitorii de la Masa Rotundă ai doamnei Graham ar fi luptat din răsputeri să ţină totul sub obroc. Rolul ziarului ,,The Washington Post” a fost acela de a ţine cazanul pe foc prin tot felul de ,,dezvăluiri” succesive, generînd, astfel, un climat de neîncredere publică la adresa preşedintelui Nixon, chiar şi atunci cînd nu exista nici o cît de mică dovadă că ar fi încălcat vreo lege.

(va urma)

JOHN COLEMAN

COMENTARII DE LA CITITORI