Traficul de droguri alimentează Mafia politică şi militară (49)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Şi totuşi, după cum, pe bună dreptate, anticipaseră Lippmann şi Bernays, imensa putere a presei se relevă din faptul că doamna Graham, suspectată mult timp de asasinarea soţului ei, Philip L. Graham – a cărui moarte a fost clasată, oficial, ca ,,sinucidere” – şi-a păstrat, cît de cît, credibilitatea. Alţi trădători care ar fi trebuit să fie condamnaţi pentru insurecţie şi trădare au fost: Kissinger, Haig, Halperin, Ellsberg, Young, McCord, Joseph Califano şi Chomsky, de la I.P.S, plus acei agenţi operativi C.I.A., care s-au dus acasă la McCord şi i-au ars toate hîrtiile. Din nou, se impune să repetăm că Afacerea Watergate, la fel ca multe alte operaţiuni pe care, din lipsă de spaţiu, nu le putem expune aici, a demonstrat controlul total exercitat de Comitetul celor 300 asupra Statelor Unite.

Chiar dacă Nixon frecventa personaje precum Earl Warren şi unii capi mafioţi, care construiseră casa lui Warren, asta nu înseamnă că existau motive să fie aruncat în dizgraţie, prin Afacerea Watergate. Antipatia mea faţă de Nixon provine de la faptul că el a acceptat să semneze infamul Tratat A.M.B., în 1972, şi de la relaţiile sale prea cordiale cu Leonid Brejnev. Una dintre cele mai jalnice scăpări ale Consiliului Minoritar este abjecta sa nereuşită de a demasca rolul murdar jucat de INTERTEL, hidoasa Agenţie privată de Informaţii, a Grupului Corning, de care am mai pomenit, şi care a lăsat să ,,transpire” către Edward Kennedy multe materiale referitoare la Watergate. Agenţiile private de Informaţii – aşa cum e cazul INTERTEL – nu au nici un drept să funcţioneze în Statele Unite. Ele reprezintă o AMENINŢARE la adresa dreptului nostru la intimitate şi o insultă faţă de oamenii liberi de oriunde.

Vinovaţi mai sînt şi aceia care ar fi trebuit să-l protejeze pe preşedintele Nixon de plasa metalică aruncată în jurul lui, cu scopul de a-l izola. Personalul informativ din anturajul lui Nixon era o adunătură jalnică, fără nici cea mai vagă idee despre meticulozitatea operaţiunilor britanice de informaţii; într-adevăr, acelor oameni nici nu le trece prin cap că toată Afacerea Watergate a fost, în întregime, o operaţiune informativă britanică. Complotul Watergate a fost o lovitură de stat împotriva SUA, la fel ca asasinarea lui John F. Kennedy. Deşi acest fapt nu este recunoscut ca atare în zilele noastre, sînt convins că atunci cînd, în sfîrşit, se vor deschide toate documentele secrete, Istoria va consemna două lovituri de stat: una contra lui Kennedy şi cealaltă, împotriva lui Nixon. Ele s-au produs, într-adevăr, şi au reprezentat atacul cel mai brutal, lansat asupra instituţiilor pe care se bazează Republica Statelor Unite.

Individul care merită, în primul rînd, numele de trădător şi care este cel mai vinovat de subversiune e generalul Alexander Haig. Acest colonel de birou, a cărui carieră birocratică n-a inclus niciodată comanda trupelor în luptă, a fost adus, brusc, în scenă de către invizibilul guvern paralel, de nivel înalt. Preşedintele Nixon a spus, odată, despre el că era un personaj care trebuia să-i ceară permisiunea lui Kissinger ca să se ducă pînă la toaletă.

Haig era un produs al Mesei Rotunde. A fost remarcat de unul Joseph Califano, unul dintre cei mai de încredere oameni ai Majestăţii Sale, membri ai Mesei Rotunde, trimişi în Statele Unite. Joseph Califano, consilier legal al Convenţiei Naţionale Democratice, îl interogase pe Alfred Baldwin, unul dintre ,,instalatori”, cu o lună înainte de a avea loc spargerea de la Watergate. Califano a fost destul de prost încît să scrie un Memoriu conţinînd discuţia lui cu Baldwin, în care dădea informaţii detaliate despre trecutul lui McCord şi motivele pentru care acesta îl alesese pe Baldwin în ,,echipă”. Şi mai vătămător era faptul că Memoriul respectiv cuprindea detalii complete despre transcrierile conversaţiilor, înregistrate pe bandă, dintre Nixon şi Comitetul de realegere a preşedintelui (C.R.P.), ÎNAINTE de comiterea spargerii. Deşi Califano ar fi trebuit să fie pus sub urmărire penală pentru zeci de delicte federale, el şi-a continuat nestingherit activităţile criminale. Mărinimosul Sam Ervin a refuzat să-i permită lui Fred Thomson, de la Consiliul Minoritar, să prezinte, la audierile cazului Watergate, probele, foarte concludente, pe care le avea – sub pretextul, cusut cu aţă albă, că erau ,,prea speculative”.

(va urma)

JOHN COLEMAN

COMENTARII DE LA CITITORI