Traficul de droguri alimentează Mafia politică şi militară (50)

in Lecturi la lumina ceaiului

La ordinele Mesei Rotunde, Kissinger l-a avansat pe Haig de la gradul de colonel la cel de general cu 4 stele, în cea mai meteorică ascensiune înregistrată vreodată în analele Istoriei militare a Statelor Unite: Haig a ajuns în această poziţie, sărind, practic, peste mai mult de 280 de generali şi ofiţeri superiori din Armata americană. În timpul ,,promovării” lui Haig şi ca rezultat al acesteia, 25 de generali vîrstnici au fost nevoiţi să demisioneze. Ca răsplată pentru trădarea preşedintelui Nixon şi a Statelor Unite, Haig a primit, ulterior, postul de Comandant General al NATO, deşi era comandantul cel mai puţin calificat căruia să i se poată încredinţa o asemenea funcţie, din întreaga istorie a Organizaţiei Tratatului Nord-Atlantic. Şi aici, a sărit iar peste 400 de generali cu vechime în ţările membre NATO, din Statele Unite.

Cînd ştirea despre numirea sa a ajuns la Înaltul Comandament al Forţelor Armate Sovietice, Mareşalul Orgakov şi-a rechemat principalii 3 generali ai Pactului de la Varşovia, din Polonia şi Germania de Est, şi toţi s-au veselit, ciocnind pahar după pahar şi îmbătîndu-se cu şampanie pînă noaptea tîrziu. Pe tot parcursul mandatului lui Haig la comanda forţelor NATO, cadrele profesionale de elită ale Forţelor Armate Sovietice, oameni care niciodată nu fuseseră altceva decît militari profesionişti, şi-au manifestat totalul lor dispreţ faţă de persoana acestuia, numindu-l, pe faţă, ,,administratorul de birou al NATO”. Toţi ştiau că numirea lui Haig se datora R.I.I.A., nicidecum Armatei Statelor Unite.

Înainte de a pleca de la Washington, ca urmare a avansării lui militare, e bine de ştiut că Alexander Haig, în complicitate cu Henry Kissinger, aproape că a distrus Preşedinţia şi Guvernul Statelor Unite. Haosul lăsat de Kissinger şi Haig în urma scandalului Watergate n-a fost niciodată consemnat în scris, din cîte ştiu eu. La insistenţele R.I.I.A., Haig a preluat, practic, sub controlul său administrarea Guvernului SUA, după lovitura de stat din luna aprilie a anului 1973. Aducînd 100 de agenţi ai Mesei Rotunde, aleşi din cadrul Instituţiei Brookings, din Institutul de Studii Politice şi din Consiliul de Relaţii Externe, Haig a completat principalele 100 de posturi din Washington cu oameni care, la fel ca el, erau aserviţi unei puteri străine. În debandada care a urmat, Administraţia Nixon s-a sfărîmat în bucăţi, iar Statele Unite, odată cu ea.

Lăsînd la o parte atitudinile sale cucernice şi pretenţiile de apărare a Constituţiei, senatorul Sam Ervin a contribuit într-o măsură mult mai mare la schimbarea Statelor Unite, decît orice se susţine că ar fi făcut preşedintele Nixon. Iar SUA încă nu şi-au revenit după rana, aproape mortală, provocată de scandalul Watergate, o operaţiune sponsorizată de Comitetul celor 300 şi executată de Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale, de Masa Rotundă şi de ofiţerii ,,de teren” ai MI6, detaşaţi în Statele Unite.

Prin modul în care preşedintele Nixon a fost, mai întîi, izolat, apoi, înconjurat de trădători şi, în final, indus în eroare, s-a aplicat, ca la carte, tehnica de la Tavistock, aceea vizînd dobîndirea controlului deplin asupra unei persoane, conform metodologiei elaborate de principalul teoretician al Institutului Tavistock, dr. Kurt Lewin. Am prezentat deja detalii despre această metodologie într-un alt capitol al cărţii, dar, avînd în vedere cazul tipic al preşedintelui Richard Nixon, cred că merită să o reamintim: ,,Una dintre principalele tehnici de înfrîngere a moralului printr-o strategie a terorii constă tocmai în această tactică: ţineţi persoana în ceaţă cu privire la situaţia în care se află şi la ceea ce se poate ea aştepta. În plus, dacă au loc alternări frecvente între măsurile disciplinare severe şi promisiunile pentru un tratament bun, concomitent cu răspîndirea de ştiri contradictorii, individul ar putea chiar să nu mai ştie dacă un anume plan l-ar îndrepta spre scopul urmărit de el, sau în direcţie opusă. În aceste condiţii, pînă şi acei indivizi care au scopuri clar definite şi sînt gata să-şi asume riscuri – devin paralizaţi de conflictele interioare severe care îi macină, cu privire la ceea ce au de făcut”.

Kissinger şi Haig au urmat, punct cu punct, manualele de instructaj de la Tavistock. Rezultatul a fost acela că preşedintele Nixon a devenit deprimat, derutat, speriat şi demoralizat, astfel încît nu i-a mai rămas altă soluţie – după cum l-a sfătuit Haig – decît demisia. În 1983, am scris două lucrări: ,,The Tavistock Institute: Sinister and Deadly” (,,Institutul Tavistock: sinistru şi mortal”) şi ,,The Tavistock Institute: Britain’s Control of U.S. Policy” (,,Institutul Tavistok: Controlul Marii Britanii asupra politicii SUA”), bazate pe manualele secrete de la Tavistock, care îmi căzuseră în mînă. Metodele şi acţiunile Institutului sînt expuse pe larg şi detaliat în aceste două cărţi.

Tehnicile de la Tavistock, aplicate pentru a-l răsturna pe preşedintele Nixon, au avut un asemenea succes, încît membrii acestei naţiuni chiar au crezut toate calomniile, minciunile, denaturările unor fapte şi situaţiile inventate de conspiratori, ca şi cum acestea ar fi reprezentat realitatea. Cînd, de fapt, Watergate a fost o minciună diabolică, de la început pînă la sfîrşit. E important să accentuăm acest lucru, pentru că, în nici un caz, astfel de acţiuni n-au încetat, şi vom asista, în continuare, la operaţiuni de tip Watergate.

Să vedem care au fost pretinsele delicte penale comise de preşedintele Nixon şi aşa-zisele dovezi cu ,,fum la gura ţevii”, care ar fi trebuit să susţină acuzaţiile. Mai întîi, ,,fumul la gura ţevii”: această FICŢIUNE a fost creată de Kissinger şi de Haig, în jurul benzii cu înregistrările din 23 iunie, pe care Haig l-a forţat pe Nixon să i-o predea lui Leon Jaworski. Haig a petrecut ore întregi pentru a-l convinge pe preşedintele Nixon că acea bandă avea să-l compromită, întrucît dovedea ,,mai presus de orice îndoială” că Nixon era vinovat de fărădelegi grave şi complicitate la conspiraţia pentru spargerea de la Watergate. Prima reacţie a lui Nixon a fost aceea de a-i răspunde: ,,Ce prostie, să se facă atîta caz de asta!”. Însă Haig a insistat, pînă l-a convins că nu avea nici o şansă să se apere în faţa Senatului – numai pe baza acelei benzi, din 23 iunie!

Cum îşi îndeplinise Haig misiunea? Punînd în aplicare un scenariu pregătit pentru el de manipulatorii lui din Masa Rotundă, Haig avea o transcriere necenzurată a benzii ,,cu fum la gura ţevii”, scrisă de oamenii lui. În realitate, banda nu conţinea nimic incriminator, nici o afirmaţie pe care preşedintele Nixon să nu o poată explica. Simţind acest lucru, Haig a făcut să circule textul necenzurat şi neautorizat al benzii printre cei mai fideli susţinători ai lui Nixon, din Cameră şi din Senat, ca şi din conducerea Partidului Republican. Asezonat cu termeni precum ,,fum la gura ţevii” şi ,,efect distrugător”, textul respectiv, mai ales că provenea de la ajutorul de încredere al lui Nixon, a avut impactul unui uliu care nimereşte într-un stol de porumbei: partizanii lui Nixon au intrat în panică şi au fugit să-şi scape pielea.

(va urma)

JOHN COLEMAN

COMENTARII DE LA CITITORI