Tragedia de la „Colectiv“ şi drama absurdului cu specific naţional

in Alte știri

Motto: „N-am putut niciodată să înţeleg diferenţa care se face între comic şi tragic. Comicul fiind intuiţia absurdului, îmi pare mai desperant decît tragicul. Comicul nu oferă nici o ieşire”.

Eugen Ionesco – „Note şi contranote”

 

Părerea generală este că avem o ţară frumoasă. Cazul urmărilor tragediei incendiului de la clubul „Colectiv” le oferă încă un argument celor care completează sintagma „ţară frumoasă” ,cu circumstanţierea : „păcat că e locuită”.

Cazul în speţă a fost dezbătut de întreaga societate, începînd cu celulele de criză fotbalistică din parcul Cişmigiu şi emisiunile dedicate îndeobşte aventurilor amoroase pe bani şi manele – ajungînd pînă la declaraţiile politice ale lupanarelor de gen democratic – partidele. De fapt, despre acest caz îşi dă cu părerea toată populaţia, sau „Pulimea“, cum ar spune Oprescu cel dinaintea arestului, mă rog, „prostimea”, ca să-l omagiez pe clasicul Cristoiu. În privinţa specialiştilor, a existat o singură comisie oficială, adusă din focarul de ştiinţă Valea Jiului, care, după luni de cercetări, a ajuns la concluzia că de vină a fost… forma tavanului! Ceea ce i-ar putea duce pe unii la o altă soluţie – anume vinovăţia lui Ceauşescu, cel care a împînzit ţara cu zeci de mii de asemenea tavane, specifice oricărei hale industriale… Între timp, Justiţia se pronunţă în felul său – prin arestări „preventive” ce-mi amintesc de tirurile de baraj ale artileriei. Fără probe, fără o altă logică decît a „străzii”, dar mai ales fără (a ţine seama de) lege, Justiţia acţionează, de ceva timp, ca un factor de stabilitate… al unui fel de sindrom Down de nivel naţional – şi parcă fiecare idee nou-născută de societatea românescă suferă de forme tot mai severe de retard. Retard la capitolul drepturile omului, întrucît vinovăţia a devenit prezumpţie naţională, nu nevinovăţia retard la capitolul prevenţie, devenită chiar o metodă nedorită, pentru că ne-ar afecta echilibrul psihic prin absenţa ştirilor violent-sîngeroase sau a celor despre descoperirea pagubelor pe cît de mari, pe atît de cunoscute. În fine, retard expus prin aşa-zisa libertate de expresie, de fapt o acută ascensiune a dezinformării prin mass-media, prin discursul public şi politic, prin permanenta divulgare a datelor din dosarele aflate în anchetă, dar şi prin încurajarea „societăţii civile” în a călca în picioare orice autoritate publică – practic, o susţinere a unui anarhism abulic. Toate aceste dovezi de retard social sînt exemplificate prin cazul „Colectiv“.

Tragismul evenimentului este indiscutabil, dar drama originală se rezuma la două acte – primul, moartea şi suferinţa inocenţilor, al doilea, efortul medicilor de a reda vieţi. Ei bine, personaje din alte piese au apărut, brusc, în drama „Colectiv”, introducînd roluri şi interpretări din teatrul absurd sau din diversele comedii bufe ale momentului. Mai mult, asemenea comedianţi au dorit să intervină ca dramaturgi – transformînd  clubul „Colectiv” într-o veritabilă tragicomedie. Publicul, „strada”, s-a implicat ca un personaj – un fel de cor antic din teatrul clasicei Elade. Şi, uite-aşa, drama a degenerat într-un fel de serial fără sfîrşit, cu acte nenumărate, dar mai ales cu atîta emoţie de ora 5 şi „Acces direct”, încît diluviul lacrimilor de crocodil dîmboviţean a băltit în cea mai mocirloasă şi tulbure apă – cu pescuitori şi vieţuitoare specifice. Arestări cu duiumul, argumente fabricate ad hoc, răzbunări şi combinaţii politice (şi informative), demisia celui mai bun primar bucureştean, apoi, căderea primului-ministru şi a Guvernului – totul fără unicul motiv valabil, o hotărîre a instanţei care să ateste o vinovăţie. Apoi – pauză tehnică guvernamentală, blocaj instituţional, căderea monedei, campanii pre-electorale ce pun în locul obişnuitelor canalizări şi anvelopări imaginile victimelor – o sodomie morală în formă continuată prin partide şi ONG-uri, cu binecuvîntări din partea justiţiei „imparţiale”, a preşedintelui „serios” şi – of course- a partenerilor strategici.

Acum se cer daune, sute de mii, milioane – în valută forte. Desigur, odată ce reprezentanţii „statului vinovat” precum şi ai „partidelor corupte” au acceptat, unanim, că vinovăţia morţii o poartă „sistemul corupt”, conform principiului „corupţia ucide”, în aceste condiţii nu văd cum nu s-ar acorda asemenea despăgubiri. În ajutor se vor ridica voci care să spună „Dacă nu sînt bani, luaţi-i de la Catedrala Neamului!”. Ce mai contează că nici o instanţă din lume nu va confirma vinovăţia „statului” sau a „sistemului”, ba chiar probabil că nici unei notabilităţi nu i se va putea documenta vreo culpă majoră, fatală în tragica speţă. În societatea afectată de retardul vinovăţiei prezumate, dacă „strada” a hotărît, Justiţia trebuie să arate că e cu poporul. De fapt, celebrul „Vox populi, vox dei” a fost expresia utilizată tot manipulator, pentru a justifica actele unei puteri – la vremea aceea, Carol cel Mare –  în ţara frumoasă, dar, din păcate, locuită de utilizatorii sintagmei forţate „tineri şi frumoşi”. Prin urmare, s-ar impune  paradigma „Vox populimii” –  adică laitmotivul „ca între bărbaţi” (licenţă prezidenţială), circumstanţiind o asemenea definire a resetatului spirit colectiv.

COMENTARII DE LA CITITORI