Tratatul de la Trianon (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

România are o protoistorie şi o preistorie remarcabile. Aici, pe pămîntul nostru sfînt, a crescut un fenomen originar. Aici, în străvechea Dacie, s-au manifestat simboluri şi s-au transmis tradiţii din timpuri imemoriale. Iată pentru ce originea unui simbol românesc preţuieşte cît descoperirea unei dinastii de faraoni.

În ultimele decenii ale sfîrşitului Secolului al XX-lea şi începutului Secolului al XXI-lea, de cînd o parte a lumii a luat-o razna, plutind într-o derivă provocată de nişte minţi criminale nazisto-fascisto-revizioniste, ele s-au transformat, printr-un „hocus-pocus dement”, din repere şi ţeluri sigure, fireşti, în vetuste ecouri înceţoşate ale unei omeniri pe care marii decidenţi nu le mai agreează şi nu le mai suportă, promovînd în interes exclusiv unilateral, dictatura bunului lor plac, spulberarea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional, care nu înseamnă altceva decît odioasa dinamitare a suveranităţii, independenţei ca stat şi a libertăţii de a hotărî întru interesul general al naţiunilor mai mici.

Este un semnal de alarmă, un strigăt existenţialist răscolitor, ce trebuie luat foarte urgent în seamă, dacă nu vrem să pierim cu totul ca stat naţional, decăzînd de la rangul de stat de drept, deplin stăpîn pe destinele sale, cîştigat prin secole, de milenii de jertfe supreme ale străbunilor noştri, la acela de teritoriu numit convenţional România.

Românii sărbătoresc în acest an „Centenarul României Mari”, a desăvîrşirii „Statului Naţional Unitar Român” la 1918. Acest eveniment înălţător a stîrnit replici vii din partea ungurilor din toate categoriile sociale din România şi din Ungaria, sub pulpana politicienilor şi a istoricilor şovinişti şi revanşarzi, potrivit cărora Ungaria a fost nedreptăţită prin hotărîrile Conferinţei Internaţionale de Pace de la Trianon, de după Primul Război Mondial. Această „nedreptate” ar fi constat în faptul că: „Transilvania a fost recunoscută ca aparţinînd de drept şi de fapt României, şi nu Ungariei”. Această problemă este complexă şi amplă, de aceea noi, autorii prezentului material, recurgem la a reda, cît se poate de restrîns, istoricul problemei enunţate.

Dacă privim retrospectiv de la începuturi pînă în Secolul al XIX-lea, constatăm faptul că organizarea politică şi ca stat ungar a avut o evoluţie fluctuantă, cu perioade îndelungate în care a lipsit existenţa statală a acestuia. Ca etnie, ungurii s-au format în Asia Centrală, de unde, purtaţi de valul migraţiilor spre Vest, au ajuns în Europa. În legătură cu interesanta lor istorie, vom vedea ce se menţionează în „Enciclopedia Ilustrată de Istorie Universală”: „Ungaria, ţară în Centrul Europei, este situată pe un spaţiu ce aparţinea Provinciilor Romane – Panonia şi Dacia”. Aceste spaţii ale celor două provincii enunţate au fost cucerite de „triburile germanice”, în Secolele V şi VI. În acest mod a urmat stăpînirea Sfîntului Imperiu Romano-German, condus de Carol cel Mare. În anul 896, anul în care sosesc ungurii în zonă, familia Arpad a fost nominalizată ca familie domnitoare în regiune de către urmaşul lui Carol cel Mare, şi anume, împăratul Arnulf.

Acea nouă formaţiune făcea parte din „Tribul Ungurilor Migranţi”, din spaţiul actual al Rusiei. Astfel, cu timpul, Ungaria a devenit „centrul unui puternic regat ungar”, avînd în componenţă teritorii cu populaţii de alte etnii, potrivit specificului acelor vremuri. Cunoscuta invazie mongolă din 1241, a decimat populaţia din zonă şi cînd dinastia arpadiană s-a stins, la începutul Secolului al XIV-lea, Coroana Regatului Ungar a trecut în mîinile unui şir de domnitori şi regi străini.

Înaintarea Imperiului Otoman în Europa a pus în pericol regatul unguresc, în special după bătălia de la Nicopole, din 1396, cînd Sigismund, regele Ungariei, a fost învins de turci. După acel eveniment a urmat o perioadă de linişte, după înfrîngerea suferită de turci la Belgrad, în 1456. Apoi urmează un nou război cu turcii, în 1526, la Mohács, unde oastea ungurească a fost spulberată de turci, iar în Ungaria a fost un mare dezastru. Ungaria a fost împărţită între turci şi habsburgi.

Partea ocupată de turci a fost transformată în paşalîc, cunoscut ca „Paşalîcul de la Buda”, căpătînd statutul de teritoriu turcesc. În acele condiţii, Transilvania a devenit Principat sub suzeranitatea turcească, statut pe care l-au avut şi Moldova, şi Ţara Românească. Imperiul Otoman neputînd cuceri Austria, cunoscutul asediu al Vienei din 1683, soldat cu insuccesul otomanilor, a dat o nouă direcţie evenimentelor externe din zonă, în sensul decăderii puterii otomane şi ascensiunii Rusiei, precum şi consolidarea stabilităţii Vestului Europei.

În anul 1711, prin „Diploma Leopoldină”, Austria şi-a consolidat statutul de imperiu, incluzînd în teritoriul ei atît Ungaria, cît şi Transilvania ca entităţi distincte. Acel statut s-a păstrat pînă la Primul Război Mondial, cu consecinţele lui de aşezare a Europei pe baze reale a statelor aflate sub diferite imperii.

De remarcat este şi faptul că revoluţionarii unguri conduşi de reformatorul Kossuth Lajos au pus bazele unei republici ungureşti, în contextul anului 1848, dar au fost înfrînţi de Austria şi Rusia. A urmat constituirea Imperiului Austro-Ungar la 1867, în care a fost încorporată Ungaria, dar şi alte teritorii între care şi Transilvania Românească. Să fim foarte expliciţi, imperiul era austro-ungar şi nu ungaro- austriac. Din aceste considerente, Ungaria nu prea exista nici mică şi nici mare, sau „Ungaria Mare”, aşa cum susţin revizioniştii pătimaşi în ale ungarismului, ci doar o entitate integrată unui imperiu, împreună cu alte teritorii, dar împodobită cu titlul de “asociat dominator”.

În acel amalgam etno-statal şi politic, Transilvania şi-a păstrat statutul de principat autonom, atît în timpul suzeranităţii turceşti, cît şi după aceea, pînă la Marea Unire din 1918. Transilvania ca stat medieval cuprindea depresiunea cu acelaşi nume, Banatul, Crişana şi Maramureşul. Pentru a o nominaliza, Ungaria a folosit termenul „Erdo”, ceea ce înseamnă „dincolo de pădure”, cu acelaşi înţeles ca şi termenul latin „trans-silvana”. De aproape un mileniu, Transilvania nu a fost niciodată stat independent, este adevărat, bucurîndu-se de o largă autonomie sub autoritatea ungurească. Din anul 1541 şi pînă în 1699, Transilvania a devenit „Principat autonom” sub suzeranitatea otomană. De asemenea, între anii 1699-1867 s-a aflat sub stăpînirea austriacă, iar din 1867 pînă la Primul Război Mondial, a fost încorporată în Imperiul Austro-Ungar.

Dorim să mai relatăm că extinderea regalităţii ungureşti, la începutul mileniului al II-lea, a afectat şi Transilvania, care era organizată politico-statal în voievodate. Românii transilvăneni au intrat în istorie prin puternicele voievodate: Crişana, condus de Menumorut, Banat, condus de Glad şi voievodatul Transilvaniei, condus de Gelu. Acele voievodate au fost de la început autonome, dar treptat au intrat sub suzeranitatea regatului ungar, dar nu oricum.

În cunoscuta Cronică ungurească „Gesta Hungarorum et hunorum”, se arată că: „… pentru cucerirea Ardealului, le-au fost necesari ungurilor 300 de ani, timp în care ungurii au purtat lupte înverşunate cu românii, organizaţi în principatele lui Menumorut, Gelu şi Glad”. Mai trebuie să menţionăm că se impune, de asemenea, precizarea că voievodatele amintite au intrat sub vasalitatea ungurească, fără să cadă în stăpînire efectivă. În noile condiţii de suzeranitate ungurească, primul voievod al întregii Transilvanii a fost Leustachiu – 1176, el avea atribuţii administrative, juridice şi militare.

De remarcat este şi faptul că regalitatea ungurească a iniţiat colonizarea saşilor şi a secuilor, pentru consolidarea stăpînirii asupra Transilvaniei şi paza frontierelor. Românii, deşi majoritari ca pondere, au fost excluşi treptat din stările privilegiate, în urma condiţionării statutului nobiliar de apartenenţă la confesiunea catolică a nobilimii române, în conformitate cu diplomele lui Ludovic de Anjou din anul 1366. O parte dintre nobilii români au acceptat ungurizarea lor, pentru a nu-şi pierde privilegiile, alţii au decăzut din rîndul nobilimii. Majoritatea românilor au rămas cu statutul de iobagi sau ţărani dependenţi.

Constituirea triumviratului religios Unio Trium Nationum, la 1437, a cauzat o stare incorectă, îndreptată împotriva românilor ortodocşi. Mai pe înţeles, în Transilvania au fost ridicate la rang superior doar trei categorii sociale privilegiate, respectiv nobilimea ungurească, fruntaşii secuilor şi patriciatul săsesc. Din punct de vedere administrativ, Transilvania a fost organizată în comitate nobiliare, scaune secuieşti şi săseşti, precum şi în districte româneşti. În Transilvania, în perioada Principatului Autonom, sub suzeranitatea turcească – 1541-1699, s-a păstrat sistemul celor trei naţiuni dominatoare, la care s-a mai adăugat, în urma răspîndirii Reformei Religioase, şi acela al celor patru religii recepte: lutherană, calvină, unitariană şi catolică.

Transilvania şi-a păstrat autonomia internă, iar în plan extern a pendulat între otomani şi habsburgi, ultimii au impus decăderea Imperiului Otoman, după războaiele din a doua jumătate a Secolului al XVIII-lea. În acele condiţii, Transilvania a intrat sub dominaţia Austriei, ca punct de referinţă fiind cunoscută Diplomă Leopoldină din 1691, socotită o adevărată Constituţie a Transilvaniei. A fost menţinut sistemul celor trei naţiuni şi a religiilor recepte, cu excluderea majorităţii românilor din viaţa politică şi a religiei ortodoxe. Totuşi, au rămas neschimbate instituţiile administrative şi judecătoreşti.

Dorim să precizăm că înfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, la iniţiativa Casei Imperiale Habsburgice, a creat condiţiile apariţiei unei elite cultural-religioase a românilor, care a început, din Secolul al XVIII-lea, lupta plină de sacrificii pentru emanciparea naţională şi socială românească. În Secolul al XIX-lea, s-au remarcat Revoluţia de la 1848 şi instituirea dualismului austro-ungar în 1867, ceea ce a făcut ca Transilvania să ajungă în responsabilitatea Ungariei în cadrul dualismului cu pondere austriacă. De reţinut faptul că treburile interne şi externe erau conduse de la Viena, iar împăratul Austriei era şi rege la Budapesta.

(va urma)

Prof. dr. Ioan Corneanu

şi ing. Mircea Pîrlea

COMENTARII DE LA CITITORI