Tratatul de la Trianon (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

După 1867, autorităţile ungureşti au declanşat o campanie furibundă de ungurizare forţată a românilor. Transilvania a fost încorporată prin foc şi sabie la Austro-Ungaria, prin ignorarea voinţei totale a românilor. Prima conflagraţie mondială dintre anii 1914 şi 1918, care s-a vrut, din partea Triplei Alianţe, cosacrarea stărilor de fapt de pînă atunci, a dus la dezmembrarea imperiului dualist austro-ungar, dînd astfel posibilitatea românilor din Transilvania să-şi manifeste voinţa înăbuşită de veacuri, anume aceea de a se uni cu fraţii lor de peste Munţii Carpaţi, cu moldovenii şi muntenii. În acest fel, s-a reuşit constituirea îndreptăţită a unităţii de limbă, neam, teritoriu şi cultură comună. Voinţa românilor transilvăneni a fost obiectivă şi de necontestat, pentru că Transilvania nu a fost niciodată pămînt unguresc.

De remarcat că între anii 1913 şi 1914, au avut loc tratative româno-ungureşti, iniţiate chiar de către Ungaria, prin contele Tisza Pista, primul-ministru al Ungariei austriece. Onisifor Ghibu, participant la acele tratative, din partea românilor transilvăneni, a notat următoarele: „La început, am înregistrat cu satisfacţie că politicienii unguri, cu tot spiritul lor şovin şi revanşard, să recunoască într-o oarecare măsură dreptatea cauzei noastre a românilor, ei nu au avut însă tăria morală de a trage şi consecinţele practice care se impuneau, luînd măsuri care să asigure românilor transilvăneni libertatea de dezvoltare ca popor pentru a se putea ajunge astfel la o pace între cele două popoare, aflate atîtea secole pe poziţii diametral opuse”. („Revista de Istorie Militară“6/1992, p. 6).

După Primul Război Mondial, Ungaria s-a constituit mai întîi ca Republică democratică, apoi pentru un timp sub regimul comunist a lui Bela Kun, preluată apoi de Horthy Miklos, ca stat de sine stătător, recunoscut ca atare pentru prima dată pe plan internaţional. Din cele prezentate pînă acum, rezultă adevărul potrivit căruia Ungaria trebuie să-şi sărbătorească Centenarul naşterii sale, nu comemorări ostentative şi provocatoare la un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat, anume că Transilvania n-a fost niciodată teritoriu unguresc. Ungurii din Transilvania trebuie să conştientizeze că sub picioarele lor, sub casele lor, peste tot sînt oseminte dacice, apoi româneşti, sînt valori, relicve care susţin acest pămînt, îngăduitor şi suferind. În baza celor prezentate, precum şi a multor mărturii se pune fireasca întrebare: „Care Ungarie Mare? Cînd şi unde a existat o asemenea Ungarie, revendicată de unele minţi bolnave?”.

După încheierea Primului Război Mondial, în anul 1918, nu a fost un act singular, respectiv doar întregirea statului român unitar. Anii războiului, cît şi Pacea de la Paris 1919 – 1920, se înscriu într-un proces general al luptei de emancipare naţională a popoarelor devenite apoi naţiuni de sine stătătoare, între care şi Ungaria, ca urmare a destrămării imperiilor şi a regatelor, proces urmat de formarea statelor naţionale în Europa, între care Italia, Germania, Polonia, România, Cehoslovacia, Regatul sîrbo-croaţilor şi slovenilor, Lituania, Letonia, Estonia, Ungaria şi Austria.

Robert Ficheux, geograf francez, a subliniat că: „Marile Puteri Victorioase, adică Franţa, Anglia, Statele Unite şi asociaţii, hotărîseră, destul de corect, să împartă înfrîntul şi destrămatul Imperiu Austro-Ungar, după criteriile populaţiilor majoritare. Au avut loc resentimente, s-au făcut hărţi ale tuturor provinciilor imperiale după naţionalităţi, se pregătea înfiinţarea de noi ţări şi frontiere. Ungaria înaintase la Conferinţa de Pace hărţi ale Transilvaniei, în care zona montană, platourile locuite numai de români din Maramureş, Oaş, Haţeg, Lăpuş, Apuseni, Năsăud şi altele apăreau ca locuri pustii, fiind dincolo de aşa numita Creastă militară. Într-o primă variantă, populaţia ungurească, aglomerată în oraşe unde românilor le era interzis, şi în satele de cîmpie, apărea ca majoritară în Transilvania, cu consecinţele ce ar fi urmat de aici. E meritul unor misiuni de geografi francezi, de a fi urcat pe toate cărările transilvane şi de a fi inventariat şi de a fi constatat existenţa multor comunităţi româneşti, acolo unde hărţile ungureşti marcaseră pete albe, lucru ce a contribuit determinant la decizia Marilor Puteri de la Trianon”.

Alte mărturii asemănătoare contrazic aberaţii susţinute sau afirmate de unii unguri, precum Jean Csonka, care afirmă că în perioada venirii ungurilor, Transilvania era o posesie bulgară, folosind drept argumente scriitori byzantini, care amintesc despre bulgari şi unguri, nu şi de vlahi sau daci. Laszlo Tökes şi David Porter socotesc Transilvania ca fiind ungurească. Unii unguri, istorici sau politicieni, au ajuns pînă acolo încît să susţină aberaţia potrivit căreia naţia ungurească s-ar fi format în spaţiul românesc. Asociaţia Ungurilor Americani a discutat la un moment dat, în 1990, variante prin care să elibereze prin forţă Transilvania de sub stăpînirea românească. Alţi istorici unguri s-au raportat la adevăr. Eckhardt Tibor, în cartea sa „Istoria Ungariei”, apărută la Budapesta în 1923, scria: „Să nu ne închipuim că ungurii au populat spaţiul românesc. Teritoriul locuit de români se potriveşte cu cel stabilit la Pacea de la Trianon”.

Un mare adevăr a consemnat dr. Lajos Vrjassy, prefectul judeţului Arad: „Eu găsesc cît se poate de natural ca un popor plin de demnitate să nu mai vrea să tolereze robia, cum nici noi ungurii nu am tolerat faţă de Austria. Întreaga mea convingere sociologică s-ar revolta la gîndul ca vreuna din naţionalităţi să trăiască în dependenţă şi servitute faţă de Ungaria”. („Aradi Hirlap” din 25 noiembrie 1918).

În Manifestul din 3 noiembrie 1918, semnat de reprezentanţi de marcă ai vieţii culturale şi obşteşti ungare, între care amintim pe Ady Endre, Bartók Béla, Bölöni György, Kodali Zoltán, Varga Jenö, se arăta: „Faţă de naţiunile surori nu avem nici un fel de pretenţiuni”. Adresîndu-se ungurilor, ei au lansat chemarea la luciditate, menţionînd: „Şi noi ne privim de naţiune înnoită, ne privim de puterea de eliberare ca şi fraţii noşti români, care din ruinele monarhiei se ridică fericiţi la puterea proaspătă” (Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, „România după Marea Unire“, vol. I, p. 369).

Milton Lehrer, istoric american, face o observaţie pertinentă: „Dacă s-a comis o nedreptate, nu ungurii au a se plînge de ea, ci românii, căci dincolo de frontiera politică au fost lăsate pe teritoriul unguresc mai multe insule de români”. (Milton G. Lehrer, „Ardealul, pămînt românesc“, p. 33).

În articolul 45 al Tratatului de Pace de la Trianon, Ungaria a renunţat sub semnătură, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriului fostei monarhii austro-ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei. Adevărul despre identitatea Transilvaniei a fost recunoscut în două rînduri de către Marile Puteri cu autoritate internaţională, participante la război, Franţa, Anglia şi Rusia, în cadrul tratativelor ce au premers intrării României în război, şi a doua oară, urmare a Tratatului de Pace de la Paris, din 1919-1920, la care s-au alăturat Statele Unite, Japonia etc. La aceste două tratate se impunea a fi amintit şi al treilea tratat, după al Doilea Război Mondial, la Paris, în 1947. Autorii prezentului material menţionează faptul că nu este lipsit de interes faptul că ungurii au folosit şi folosesc în anumite împrejurări termenul de Ungaria Nouă, ceea ce se potriveşte adevărului istoric, adică Ungaria de după 1920, recunoscută în plan internaţional, şi în conformitate cu adevărul istoric şi politic. Totodată, este de reţinut şi faptul că acele frontiere pretinse de unii unguri nu au existat cu elemente de drept pînă în anul 1920. Abia după acea dată, Ungaria se poate socoti stat de drept, recunoscut şi consemnat pe plan internaţional. Ungurii trebuie să fie mulţumiţi că au fost invitaţi la tratative ca entitate politică naţională şi să sărbătorească pe deplin tocmai o sută de ani de la definirea Ungariei ca stat naţional de sine stătător. Dacă ungurii vor să comemoreze acest moment, n-au decît să o facă. Destrămarea Imperiului Austro-Ungar este dovedită şi de faptul că, în acelaşi timp şi ca urmare a aceloraşi cauze, s-au destrămat şi Imperiile rus, german şi otoman. A fost o realitate istorică, plătită cu viaţa a milioane de oameni pe cîmpurile de luptă sau răpuşi de mizeria războaielor.

Românii au dat cele mai multe jertfe, suportînd pierderi uriaşe, ca urmare a derulării războiului pe teritoriul lor. Totodată, este de menţionat lupta românilor din ţară, dar şi din afara ei, românii basarabeni, transilvăneni şi bucovineni, precum şi românii aflaţi în străinătate, în S.U.A., Franţa, Rusia, Italia, Austro-Ungaria.

Dovada că românii au fost majoritari în Transilvania din cele mai vechi timpuri este şi faptul că românii s-au ridicat la luptă în mai multe rînduri: Bobîlna, în 1437, cu centrul de revoltă în tot spaţiul transilvan, revendicînd drepturi sociale şi politico-religioase, culturale şi de identitate naţională. Apoi a fost războiul condus de Gheorghe Doja, din 1514, războiul sau revoluţia lui Horea, Cloşca şi Crişan, în 1784-1785. A urmat revoluţia din Transilvania, din 1848-1849, condusă de Craiul Munţilor, Avram Iancu.

Nu putem să nu pomenim şi despre mişcările culturale româneşti în Transilvania, „Supplex Libelus Valachorum”, „Şcoala Ardeleană”, „Astra”, „Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor”, „Mişcarea Memorandistă”.

Ca o concluzie, putem spune că teza ungurească, potrivit căreia Ungaria ar avea un drept milenar asupra Transilvaniei, nu se susţine din punct de vedere al adevărului istoric, este aberantă. Preşedintele Franţei, François Mitterand, a făcut următoarea observaţie: „O stare de lucruri chiar milenară nu are temei să dăinuiască mai departe cînd s-a constatat că e contra dreptăţii”.

„Historia magistra vitae est”. (Istoria este învăţătorul vieţii – Marcus Tullius Cicero)

Sfîrşit

Prof. dr. Ioan Corneanu

şi ing. Mircea Pîrlea

 

Tratatul de la Trianon (1)

COMENTARII DE LA CITITORI