Trecerea fiinţelor dragi în viaţa de dincolo (I)

in Lecturi la lumina ceaiului

Cînd mi-am început studiile de medicină, în 1972, eram deja celebru pentru cercetarea a ceea ce numeam Experienţa din Pragul Morţii (EPM). Deşi nu scrisesem nimic despre aceste experienţe, vorbisem în public despre ele atît de des, încît eram deja cunoscut, chiar dacă eram student în anul I. Nu am „inventat“ moartea, după cum mi s-a spus în glumă, de mai multe ori. Am examinat experienţele cîtorva persoane care se aflaseră pe punctul de a muri, analizînd procesul morţii, în elementele lui identificabile. Am numit combinarea tuturor acestor trăsături, sau a cîtorva dintre ele „experienţă în pragul morţii“. Ceea ce am descoperit m-a uluit şi, mai tîrziu, cînd mi-am adunat descoperirile în cartea „Life after Life“ („Viaţă după viaţă“), a avut darul să şocheze lumea întreagă.

Am descoperit că toţi muribunzii intrau într-un tunel, în drumul lor spre o lumină şi că, în această lumină, întîlneau, adesea, alte fiinţe dotate cu spirit, care se aflau acolo pentru a le uşura trecerea spre moarte. De multe ori, aceste fiinţe spirituale erau rude decedate.

Uneori, era vorba de fiinţe pe care subiecţii le-au descris drept „Dumnezeu“, sau „Isus“. Mulţi oameni din categoria celor menţionaţi afirmau că vorbiseră cu Isus, sau că Dumnezeu le spusese că încă nu le venise vremea să moară. Numeroşi subiecţi şi-au amintit că îşi părăsiseră corpurile, privindu-le de sus, în timp ce medicii şi asistentele depuneau eforturi eroice pentru a-i menţine în viaţă. Mare parte dintre cei cu care am discutat spun că şi-au trecut în revistă propria viaţă, şi-au „retrăit“ toate etapele existenţei lor, însoţită, uneori, de comentarii ale unei fiinţe superioare. Aceşti oameni au dorit rareori să revină în corpurile lor fizice, dar, atunci cînd au făcut-o, au dobîndit un nou sens al menirii lor în viaţă – credinţa că au de îndeplinit o anumită misiune pe Pămînt, înainte de a pleca spre tărîmul spiritual. Aceste experienţe şi povestiri nu se regăseau încă în nici un manual de medicină şi, din această cauză, mulţi considerau că atît cercetările mele, cît şi cartea pe care am scris-o despre acest subiect îmi vor aduce necazuri serioase. Ca student la Medicină, care cerceta ceva ce putea fi de natură spirituală, şi chiar religioasă, deveneam vulnerabil la toate prejudecăţile puse pe seama lumii ştiinţifice, în această privinţă. Chiar şi unii dintre prietenii mei cei mai apropiaţi credeau că explorarea experienţelor din pragul morţii era o formă de erezie, care avea să mă ostracizeze în comunitatea ştiinţifică.

Acceptarea acestui demers al meu de către personalul facultăţii mă îngrijora mai puţin pe mine, decît îi îngrijora pe prietenii mei. Ca mai toţi oamenii de-a lungul Istoriei, inclusiv medicii, auzisem şi citisem despre evenimente supranaturale care ar avea loc în momentul morţii. Acestea îmi erau familiare atît din lecturi, cît şi din propria experienţă de viaţă. În calitate de student şi de profesor de filozofie, citisem multe asemenea povestiri despre viaţa de dincolo, inclusiv pe cele cuprinse în opera lui Platon. Apoi, existau şi acele povestiri despre trupul nostru spiritual, din Biblie, în special în Epistola I a Sfîntului Apostol Pavel către Corinteni, în care el scrie: „Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc… Iată, taină vă spun vouă: nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba“.

Şi marea literatură cuprinde elemente ale experienţelor din apropierea morţii. Un asemenea exemplu este jenanta retrăire a vieţii de către Scrooge, din „Poveste de Crăciun“, a lui Charles Dickens. Un alt exemplu ar fi experienţa extracorporală a lui Ernest Hemingway, din timpul luptei, în „Pentru cine bat clopotele“. Apoi, evident, există poveştile pe care le auzim de la prietenii noştri şi în cadrul familiei. În cazul meu, a fost întîmplarea cu vărul Ronnie, care era să moară după o operaţie. El a relatat că ar fi intrat într-un tărîm ceresc, unde i s-ar fi spus de către o fiinţă făcută din lumină că, dacă va trece de o anumită graniţă, nu se va mai întoarce în corpul lui fizic. Ronnie a spus că s-a întors şi a fugit cît de repede a putut, pînă cînd a revenit în corpul lui. Există, de asemenea, povestea lui George Ritchie, medic la Charlottesville, Virginia, care a fost declarat mort la un spital militar din Texas şi a trăit una dintre cele mai uluitoare experienţe în pragul morţii – care a inclus şi o călătorie extracorporală, ce l-a dus de-a lungul ţării. Spunea că era atît de vie, de concretă, încît a putut, ulterior, să-i urmeze traseul, după ce şi-a revenit. Povestea lui Ritchie m-a convins să culeg experienţe similare de la studenţii prezenţi la cursurile mele de filozofie, din cadrul Universităţii din Carolina de Est, preocupat fiind să găsesc unele elemente comune, care să devină cunoscute, împreună, drept experienţa din pragul morţii. Cînd s-a dus vorba că studiam acest fenomen, am fost contactat, în toate modurile posibile, de oameni care fuseseră pe moarte. Ajutaţi de cercetările mele, ei au înţeles că experienţa lor nu era unică, şi că acelaşi lucru se întîmplase, într-o formă sau alta, cu milioane de alţi oameni din lumea întreagă. Soneria de la uşă zbîrnîia aproape la fel de des ca telefonul meu, oamenii venind să-şi spună povestea şi să li se confirme că nu erau nebuni şi că nici nu avuseseră halucinaţii. Ei simţeau o mare uşurare cînd descopereau că şi alţii trăiseră experienţe similare, iar eu aveam încă un studiu de caz. Cînd o persoană mă aborda în public, şoptindu-mi: „Am o poveste, n-o să vă vină să credeţi“, inima începea să-mi bată cu putere. Încă am aceeaşi reacţie şi acum, după cîteva decenii. Şi, da, multe dintre aceste studii de caz provin de la medici.

Nu m-am mirat, cînd am început studiile de medicină, la vîrsta de 24 de ani, că am fost primit cu generozitate de personalul didactic de la Medical College of Georgia. În două săptămîni de la începerea cursurilor, nu mai puţin de 8 profesori m-au invitat în biroul lor, sau acasă, pentru a discuta experienţe din pragul morţii.

Unul dintre aceştia a fost dr. Claude Starr-Wright, profesor de hematologie, care s-a găsit în poziţia, deloc de invidiat, de a fi nevoit să-şi resusciteze un prieten, a cărui inimă încetase să bată. Spre marea surpriză a lui Claude, pacientul s-a înfuriat după ce a fost adus înapoi din pragul morţii. Cînd a pus întrebări mai la obiect, Claude a aflat că prietenul lui avusese o experienţă în apropierea morţii care îl dusese într-un loc atît de dumnezeiesc, încît nu mai dorise să se întoarcă.

Alţi medici mi-au povestit propriile experienţe uluitoare cu moartea, toate conţinînd elemente stranii, pe care le-au putut exprima în cuvinte numai după ce au auzit despre cercetările mele şi au înţeles că fuseseră martorii unei experienţe în pragul morţii. Am auzit multe povestiri în acele prime cîteva luni la Facultatea de Medicină, toate potrivindu-se perfect în descrierea experienţelor din pragul morţii, aşa cum erau definite în studiile mele. Aproape în fiecare săptămînă apărea o nouă poveste a unui doctor, sau a unei surori medicale, ce cuprindea o relatare de dincolo de moarte. Acest flux continuu de materiale, care îmi valida concluziile cercetărilor, era cu adevărat palpitant. S-a întîmplat, însă, ceva care a schimbat totul.

Eram la chioşcul de ziare şi reviste al facultăţii şi citeam un articol despre Gorgeous George, un binecunoscut luptător din anii ‘50, cînd s-a apropiat de mine, cu mîna întinsă, o femeie atrăgătoare.

– Raymond, sînt dr. Jamieson, mi-a spus ea, strîngîndu-mi mîna.

Era o membră respectată a corpului profesoral şi m-am simţit oarecum jenat că mă prinsese citind un articol despre un luptător, într-o revistă pentru bărbaţi. Am încercat să ascund revista, dar adevărul este că dr. Jamieson nu se sinchisea deloc de asta. Mi-a mărturisit că mama îi murise de curînd şi, în timpul morţii ei, se întîmplase ceva ce ea nu întîlnise în studiile mele şi despre care nici nu auzise de la altcineva.

Insistînd în mod plăcut, m-a rugat să o însoţesc la biroul ei, pentru a-mi povesti, între patru ochi, ce se întîmplase. Cînd am ajuns, în sfîrşit, într-un loc sigur şi confortabil, mi-a relatat un gen de întîmplare de care nu mai auzisem vreodată.

„Pentru început, dă-mi voie să-ţi spun că nu am fost crescută într-o familie credincioasă, mi-a zis ea. Asta nu înseamnă că părinţii mei erau împotriva religiei. Pur şi simplu, nu aveau nici o părere despre credinţă. Ca urmare, nu m-am gîndit niciodată la viaţa de după moarte, pentru că subiectul nu se dezbătuse niciodată la noi în casă. Oricum, în urmă cu aproximativ 2 ani, mama a avut un stop cardiac. Din întîmplare, atunci venisem în vizită la ea şi a trebuit să-i aplic tehnici de resuscitare. Îţi poţi închipui cum e să-i faci propriei mame resuscitarea gură la gură? Este greu şi cu un străin, dar să o aplic propriei mame era aproape de neconceput. Am continuat să lucrez asupra ei timp îndelungat, probabil în jur de 30 de minute, pînă cînd mi-am dat seama că eforturile mele erau inutile şi că mama murise. În acel moment, am oprit procedura şi mi-am tras răsuflarea. Eram epuizată şi, îţi spun sincer, încă nu înţelegeam pe deplin că devenisem orfană“.

Brusc, dr. Jamieson s-a simţit scoasă din corpul propriu. A înţeles că se ridicase deasupra lui şi deasupra trupului mamei recent decedate, privind în jos la întreaga scenă, ca şi cum s-ar fi aflat într-un balcon.

„Această ieşire din propriul corp m-a uluit, a continuat ea. Încercam să mă dumiresc unde sînt, cînd mi-am dat seama, brusc, că mama plutea, acum, în formă de spirit. Era chiar lîngă mine!“. Dr. Jamieson şi-a luat, cu mult calm, rămas-bun de la mama ei, care era acum zîmbitoare şi foarte fericită, în contrast izbitor cu trupul neînsufleţit care zăcea dedesubtul lor. Apoi, dr. Jamieson a văzut un alt lucru care a surprins-o.

„Am privit într-un colţ al camerei şi am văzut un fel de breşă în univers, prin care curgea lumina, precum apa dintr-o ţeava spartă. Din acea lumină, au venit oameni pe care îi cunoscusem cu mulţi ani înainte: prieteni de-ai mamei mele, care muriseră. Dar erau acolo şi alţii, pe care nu îi recunoşteam şi care erau, cred, tot prieteni ai mamei, dar despre care eu nu ştiam“.

Sub privirile dr. Jamieson, mama ei s-a deplasat spre lumină. ,,Ultima imagine a mamei, a spus dr. Jamieson, a fost calda reunire cu prietenii ei. Apoi, ţeava s-a închis şi s-a strîns ca un fel de spirală, ca obiectivul unui aparat de fotografiat, iar lumina a dispărut“, a continuat ea.

Dr. Jamieson nu ştia cît au durat toate acestea. Dar, cînd totul s-a sfîrşit, s-a trezit înapoi, în corpul ei, în picioare, lîngă mama moartă, absolut uluită de cele tocmai întîmplate.

– Ce concluzii tragi din istorisirea asta?, m-a întrebat ea.

Nu puteam decît să ridic din umeri. Pînă în acel moment, auzisem zeci de relatări ale unor astfel de experienţe în pragul morţii şi, în fiecare săptămînă, aveam prilejul să ascult altele noi.

– Aşadar, ce concluzie tragi?, a întrebat ea, din nou.

– O concluzie foarte limpede, am spus eu, folosind cuvîntul care înseamnă capacitatea noastră de a ne împărtăşi sentimentele: este o experienţă din apropierea morţii, împărtăşită.

– Ai auzit multe asemenea cazuri?, a întrebat ea, evident entuziasmată de sintagma folosită de mine.

– Nu, dr. Jamieson, nu am auzit, am spus eu. Mi-e teamă că povestea dvs. este prima de acest gen, de care eu am cunoştinţă.

Dr. Jamieson şi cu mine am rămas în biroul ei, discutînd detalii ale experienţei pe care o trăise cu mama sa. Dar, la sfîrşit, ne-am dat seama că nu puteam să ne imaginăm ce se întîmplase de fapt.

Experienţa morţii, împărtăşită… Această expresie a rămas întipărită în mintea mea, dar nu am mai avut prilejul să aud alte relatări similare. Însă, pe la mijlocul anilor ‘80, au început să-mi parvină nişte istorisiri stranii, ale unor medici şi asistente medicale, despre evenimente legate de momentul morţii. La vremea aceea, lumea medicală începuse să manifeste o atitudine ceva mai relaxată cu privire la acest subiect: pragul dintre viaţă şi moarte. Am început să îmi dau seama că experienţele împărtăşite, legate de moarte, erau vechi de cînd exista medicina; pur şi simplu, doctorii şi asistentele nu avuseseră curajul să vorbească despre evenimente care pot fi considerate mai degrabă de domeniul spiritualului decît de domeniul ştiinţei. Cum îmi spunea un medic „de pe vremuri“: „Discuţia despre orice subiect ce putea fi legat de lumea spirituală era considerată ca fiind aproape o încălcare a jurămîntului nostru de medici. Lăsai lucrurile să treacă şi nu vorbeai despre asta“. Dar, acest lucru se întîmpla pe vremuri. În anii ‘80, regulile se mai îndulciseră, puteai vorbi despre tot felul de lucruri, inclusiv despre experienţe în pragul morţii şi despre experienţe împărtăşite ale morţii. După ce am absolvit Facultatea de Medicină, am început să prezint, în conferinţe medicale din lumea întreagă, cazurile unor experienţe de moarte împărtăşită. Uneori, am auzit istorisiri care se plasau în zona de graniţă a medicinei, iar acei oameni erau dispuşi să vorbească despre ele. Treptat, mi-a devenit limpede că aceste experienţe erau mult mai numeroase decît crezusem. De asemenea, mi-am dat seama că ele au multe elemente comune cu experienţele din apropierea morţii, deşi trebuie să spun că existau şi unele elemente despre care nu auzisem niciodată. De pildă, am început să ascult persoane vorbind despre schimbarea formei camerei, sau despre o lumină mistică ce umplea încăperea – aspecte despre care nu auzisem niciodată în cazurile de experienţe în pragul morţii. Dar, dintre toate elementele recurente din aceste experienţe ale morţii împărtăşite, printre cele mai izbitoare era acela al retrăirii, în comun, a vieţii persoanei iubite.

O femeie, pe care o voi numi Susan, mi-a relatat povestea tristă, dar remarcabilă, a morţii fiului ei, în urma unui cancer. Spun că povestea este remarcabilă, datorită informaţiei pe care Susan a primit-o. În timp ce fiul ei murea, mama a fost „săltată într-un nor“, alături de el, retrăind multe scene din viaţa lui. Unele episoade îi erau familiare, cum ar fi cele din perioada copilăriei şi adolescenţei. Altele îi erau total necunoscute, ele făcînd parte din ceea ce ea numea „anii lui privaţi“. Nu putea da detalii despre ce conţineau acele scene. Mi-a spus doar că nu a fost jenată de nimic din ceea ce a văzut. Informaţiile adunate de această femeie de la fiul ei, prin intermediul retrăirii unor episoade din viaţa lui, erau atît de precise, încît, atunci cînd totul s-a terminat, Susan a fost în stare să-i recunoască pe prietenii lui şi să viziteze locurile care îi fuseseră împărtăşite în viziunea fiului muribund.

Am fost impresionat de experienţa morţii împărtăşite pe care o trăise această femeie, fiindcă, prin intermediul ei, a primit informaţii pe care, anterior, nu le cunoscuse şi care, verificîndu-le, s-au dovedit a fi adevărate. Dar, tot nu ştiam ce concluzii să trag din aceste studii. Nu puteam decît să recunosc că, în cadrul fiecărei experienţe, părea că se deschide o uşă spre un nou aspect din viaţa persoanei care murise.

Iată încă o asemenea poveste, pe care mi-a relatat-o, în întregime, Dana, o femeie a cărei retrăire a vieţii alături de soţul ei a fost una deosebit de vie, cuprinzînd în ea imagini şi evenimente de care nu fusese conştientă anterior. Iată întreaga ei poveste, redată cu propriile-i cuvinte.

„La a 55-a aniversare a soţului meu, Johnny, doctorul ne-a spus că el suferea de cancer pulmonar şi mai avea cam 6 luni de trăit. Parcă m-ar fi lovit cineva cu o bîtă de baseball în cap. Sincer, nu mi-l amintesc pe doctor rostind acele cuvinte; mi-am dat seama treptat de spusele lui. A doua zi, am mers la Bancă, acolo unde lucram, şi mi-am dat demisia pe loc. Din ziua aceea şi pînă cînd Johnny a murit, nu ne-am despărţit mai mult de cîteva ore. Am fost alături de el tot timpul în spital şi l-am ţinut de mînă atunci cînd şi-a dat ultima suflare. Cînd a murit, am simţit că a trecut direct prin trupul meu. Am avut o senzaţie ca de electrocutare, ca atunci cînd îţi vîri degetul într-o priză, doar că şocul era mult mai blînd. Oricum, cînd s-a întîmplat asta, toată viaţa noastră a început să se deruleze în jurul nostru, înghiţind, practic, într-o clipă, camera de spital şi tot ce conţinea aceasta. Peste tot, în jur, era lumină: o lumină strălucitoare, albă. Am ştiut imediat – şi Johnny a ştiut şi el – că era Isus.

Tot ce făcuserăm vreodată se afla acolo, în lumina aceea. În plus, am văzut mai multe lucruri despre Johnny, chiar şi cîteva dintre cele pe care el le făcuse înainte ca noi să ne căsătorim. Veţi crede că unele dintre acestea erau personale, jenante. Chiar aşa era. Dar nu aveam nevoie de nici o intimitate, oricît de ciudat ar părea. Erau lucruri făcute de Johnny înainte să ne căsătorim. L-am văzut cu fete, cînd era foarte tînăr. Mai tîrziu, le-am căutat în anuarul lui de liceu şi le-am găsit, pornind doar de la ceea ce văzusem în timpul retrăirii vieţii lui, atunci cînd a murit“.

(va urma)

 

Raymond Moody

 

COMENTARII DE LA CITITORI