Trei ani de pribegie

in Pentru împrospătarea memoriei

Plecat din Egipt, poporul ales de Dumnezeu, a petrecut 40 de ani prin deșert până când a reușit să-și  găsească drumul în istorie. Noi, românii, la mii de ani distanță, ne-am pierdut busola timpului, a speranței dar și a reperelor de care noi, ca națiune, avem atât de multă nevoie. Nu reușim încă să învățăm de la cei care au traversat deșertul ani și ani, atât la propriu cât și la figurat, ca singură șansă a unei națiuni să se mențină puternică în istorie este unitatea între cei care o alcătuiesc. Numai așa și numai așa, putem merge mai departe în istorie, ca stat, ca neam, ca națiune. Din păcate însă privim foarte puțin acolo unde alții au reușit și ne negăm valorile autentice, fie că sunt ele tradiții, fie că sunt oameni.

Avem trei ani de când, pe zi ce trece, sunt tot mai mulți cei care resimt plecarea dintre noi a celui care a fost Corneliu Vadim Tudor. Un om măreț, un om puternic. Un erou căzut prea devreme la datorie, un geniu neînțeles, un scriitor, un poet și un tată extraordinar. De zeci și poate sute de ori s-a ridicat și răspicat a încercat să ne trezească, pe noi ca neam, pe noi ca indivizi, iar țara l-a negat, prietenii l-au trădat, împinși în față de dorința de avuție, pentru că nu sufereau ei de dorul țării.

Pentru cei care l-au cunoscut doar prin prisma imaginii pe care mass media, pot spune că au pierdut enorm dacă nu au reușit să înțeleagă suferința acestui om, singur  în tot ce făcea, atunci când se vedea din ce în ce mai hulit, mai părăsit și mințit de cei care, tereotic, îi erau colegi. Mult s-a povestit despre el și încă mult se va mai spune. Dar el, în ciuda muncii sale, a refuzat mereu să fie politician. A refuzat să se amestece cu cu cei care nu țara le era muma, ci banii, a refuzat să participe la jaful acestei nații, material, cultural, spiritual, și de la întâlnirea valorii sale a încercat să trezească un neam, o țară, de la an la an mai adormită.

Despre Vadim se vorbește la fel de mult ca și atunci când trăia. De la an la an, vorbele sale se adeveresc, de la an la an prezicerile lui se aștern la picioarele celor care sunt incapabili acum să mai reacționeze. O dată cu el, pentru mulți români, a plecat și speranța că această țară are să fie vreodată liberă, prosperă și înțeleaptă. Pe măsură ce clădirile de sticlă se înalță spre cer, ca un semn al bogăției, speranța românilor că le va fi mai bine coboară din ce în ce mai adânc. Fără un reper precum măreția Tribunului, românii mărșăluiesc virtual pe un deșert al deznădejdii, privind din când în când la circul pe care cei care i-au trădat, îl fac ori de câte ori au ocazia. Pe zi ce trece mai răi, mai furioși, acești români privesc spre Vadim și s-au convins că a fost singurul politician postdecembrist care a avut curajul să iubească România. Curaj care, într-un final, i-a fost fatal. Sunt trei ani de când el, Vadim Tudor, cel numit Tribunul,  a plecat dintre noi. Din fericire însă, a avut grijă și ceea ce el a prezis s-a îndeplinit parțial, și anume că, prin dragostea lui necondiționată pentru români, i-a adus nemurirea în conștiința acestui neam, și așa cum mereu se întâmplă, mai devreme sau mai târziu, numele lui va fi scris cu majuscule în cartea de istorie a acestei națiuni.

Tano  

COMENTARII DE LA CITITORI