Trei paşi la stînga linişor… (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

– Pamflet –

Ion Iliescu s-a instalat în fotoliul prezidenţial al ţării după ,,victoria” revoluţiei din decembrie 1989, care ne apasă şi astăzi. M-am întrebat, adeseori, ce l-a determinat pe Ion Iliescu, aflat în prim-planul nomenclaturii comuniste şi posibil şef al PCR şi al statului, după dispariţia pe cale naturală a lui Nicolae Ceauşescu, să intre în conflict cu şeful său. Era, oare, atît de pornit împotriva totalitarismului, a dictaturii propriului partid? Spera să obţină mai mult de pe urma revoluţiei, dar mai ales să se bucure cît mai mult de atenţia acordată de liderii marilor puteri? O asemenea speranţă a eşuat, însă, repede. Nici măcar Moscova nu l-a sprijinit pînă la capăt, iar liderii occidentali l-au privit ca pe un continuator al dictatorului Ceauşescu. A încercat să refacă Partidul Comunist la dimensiunile de dinainte de 1989, sub aura social-democrată, atrăgîndu-i, în mod prioritar, pe activiştii din eşaloanele inferioare (locale) ale PCR şi pe mulţi dintre foştii securişti, dezicîndu-se total de tovarăşii din conducerea Partidului Comunist, refuzînd să-i salveze de la închisoare pînă şi pe acei lideri care au avut conflicte cu Ceauşescu: Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu, Ştefan Andrei şi alţii. Ca preşedinte al ţării, s-a duelat cu monarhia şi cu partidele istorice, ai căror lideri alergau hămesiţi spre Bucureşti, arşi de dorinţa de a se instala în fruntea ţării, liberă de comunism. S-a confruntat cu încercarea criminală a loviturii de stat din iunie 1990, dar mai ales cu gloata anarhistă din Piaţa Universităţii. Neputînd să se bizuie pe autorităţile statului pentru restabilirea normalităţii, Ion Iliescu a făcut apel la minerii din Valea Jiului, care, lepădînd ciocanele pneumatice şi lămpaşele, s-au înarmat cu bîte şi-au pornit să-i cotonogească pe bucureşteni, în numele apărării marii revoluţii anticomuniste din decembrie. Acest act nechibzuit a marcat mandatul prezidenţial al lui Ion Iliescu. Politician şovăielnic, lipsit de curaj, a imprimat această mentalitate şi celorlalţi lideri social-democraţi. La Cotroceni s-a comportat mai mult decît prudent şi cu multă teamă în adoptarea unor măsuri, care ar fi putut să schimbe cursul politicii noastre post-decembriste. Asemenea temeri şi ezitări i-au diminuat permanent credibilitatea în sînul partidului, dar şi în cadrul societăţii, coborîndu-l, an de an, de la vîrful vieţii politice şi de la aura de lider al revoluţiei la statura unui politician anonim. Deşi în aparenţă trece, şi azi, drept teoreticianul şi îndreptarul social-democraţilor, Ion Iliescu a devenit, de mult, un pensionar al PSD. Rarele sale intervenţii în unele probleme politice par mai degrabă sfaturile bunicuţei către nepoţii necopţi. Succesorul lui Ion Iliescu la fotoliul prezidenţial a fost Emil Constantinescu, geologul care a ajuns la Cotroceni deschizînd uşa celebrului balcon al Universităţii din Bucureşti, prin care şi-au purtat paşii, dar mai ales vorbele, numeroşi intelectuali, mulţi cam de 3 parale, „lideri” ai partidelor istorice, care mai aveau încă, în buzunar, carnetul roşu, pe care erau încrustate secera şi ciocanul; „pieţari” baricadaţi pe lîngă Teatrul Naţional, toţi anticomunişti din născare, ca şi candidatul lor la preşedinţie. Desferecînd acea uşă miraculoasă, care stă proptită ca un radar politic la intersecţia celor două mari artere bucureştene, Emil Constantinescu era convins, pe de o parte, că pe acolo democraţia va intra buluc în România, iar pe de alta, că va contracara balconul din Piaţa Palatului, de la înălţimea căruia Ceauşescu arunca acea sută contrarevoluţionară, pentru a închide gura răzvrătiţilor. Calculele s-au dovedit, însă, eronate, fiindcă prin uşa lui Constantinescu n-au intrat decît anarhia şi incompetenţa din Piaţa Universităţii. Din toate aceste jocuri politico-isterice, ţara a pierdut pe toate planurile. De cîştig a avut parte doar cel care umbla cu legătura de chei la brîu. În scurt timp, lectorul universitar Emil Constantinescu a ajuns rector al rectorilor, apoi geologul anonim s-a cocoţat pe piscul Cotrocenilor. Marile somităţi ale geologiei noastre – Grigore Cobălcescu, Alexandru Codarcea, Miltiade Filipescu, Gheorghe Macovei, Ludovic Mrazec, Ion Simionescu, Gregoriu Ştefănescu şi atîţia alţi corifei -, care şi-au dăruit viaţa muncii pentru descoperirea şi cercetarea unor zăcăminte de petrol şi gaze, cărbune şi minereuri, au elaborat valoarea lucrării paleontologice, petrografice şi stratografice, nefiind răsplătiţi decît cu titlul de academician. Prezenţa pentru 4 ani la Cotroceni a lui Emil Constantinescu este şi astăzi o enigmă. N-a participat la răzmeriţa din decembrie, n-a fost dizident, ba dimpotrivă, s-a ilustrat ca un activist de nădejde al PCR. Dar cum comunismul dăduse ortul popii, a rămas un singuratic, obligat să se bazeze pe sprijinul anemic şi pervers al CDR şi pilonului ei PNŢCD, de care n-a putut să profite decît sporadic. A avut el însuşi de suferit, ca urmare a istericelor sloganuri ţărăniste „restitutio in integrum” şi „moarte tuturor comuniştilor”.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

COMENTARII DE LA CITITORI