Tribunii nu mor niciodatã

in Poeme

Scrisoare cãtre Vadim, la şase luni
de la retragerea în cer
Pe aici se scurse iarna cu-alaiul ei de nunţi,
N-au mai rãmas în urmã decît frînturi de gheaţã,
Tu ai plecat devreme sã ningi din altã viaţã
Şi geografiei noastre i-au dispãrut din munţi.

În Ţara Româneascã dezastru-i general,
Prin gloduri ne conduc azi liftele strãine,
Era nevoie mare sã fii aici, Vadime,
Tu alungai bandiţii din veacul infernal.

De verbul tãu nãprasnic se ascundeau tîlharii,
Ca nişte şerpi sub pielea fãrãdelegii lor,
În tine-a fost nãdejdea umilului popor
Şi-n somn le este teamã cã le confişti biştarii.

Şi-i biciui fãrã milã, şi-i potcoveşti pe toţi,
Sã ştie cã românul e rasã de stãpîn,
Întorce-te, Vadime, toţi cei ce-s de la Rîm
Te-aşteaptã sã îi scapi de hoţi şi idioţi.

Sã ştii cã toatã lumea-ţi duce dorul,
Chiar şi duşmanii vechi azi te regretã,
Cã-n odiseea ta, c-o panã de egretã,
N-ai abdicat din a sluji poporul.

Desigur, mai apare cîte-un licurici,
Care la fiecare apus final de soare,
Din bezna minţii sale încãpãtoare
A prins curaj cã nu mai eşti aici.

Şi crede c-ar putea sã-ngroape-n hume
Ceea ce Patriei i-ai oferit în dar,
Destinul tãu de patriot amar
Nu poate fi înlocuit de umbre fãrã nume.

În rest, sã ştii, familia e bine,
Furtunile n-au rupt corabia în douã,
E altfel pentru toţi, e-o lume nouã
Şi nu se poate umple golul fãrã tine.

E viaţa grea, problemele sînt multe,
Nu este simplu sã strãbaţi prin ea,
Dar tu de-acolo, dãltuit în stea,
Le tot veghezi pe fete şi ele-or sã te-asculte.

Vor duce mai departe visul magic
De-a ne întîlni-ntr-o zi în România Mare,
Revista-i tot o zi de sãrbãtoare
Iar Patria e drumul nostru tragic.

Nu ne oprim chiar dacã timpul vieţii
Îşi cam consumã silnic bateria,
Tu ne-ai lãsat o cauzã: e România
Şi o s-o scoatem din teroarea ceţii.

Tribunii viitori sînt rãspîndiţi prin ţarã,
La umbra ta din rouã au crescut,
Se-nchinã la statuia ce s-odihneşte-n lut
Pînã se face iarãşi primãvarã.

Şi o sã iasã firul ierbii la luminã,
Din trupul tãu vor creşte iarãşi flori,
Nu trebuia, Vadime, vreodatã ca sã mori
Chiar dacã mamei i-a fost dor de mînã sã te ţinã.

Cãci mai erau atît de multe de iubit
Şi de fãcut în ţara asta sfîntã.
Privighetorile pe cruce o simfonie-ţi cîntã
Pînã şi ele ştiu cã n-ai murit.

Tu te-ai mutat ca Avram Iancu-n cer
Rãpus de aceeaşi lunã blestematã.
Tribunii ţãrii nu mor niciodatã
Doar câteodatã li se face ger…

Adi Sfinteş
4 martie 2016

COMENTARII DE LA CITITORI