Triptic sentimental

in Polemici, controverse

Anton Pann
De la Sfînta Vineri, pe Năsturel Herescu, intri într-un Bucureşti întors parcă din pîlpîirile unui amurg mateian, sfîrşit în povestea rătăcitorilor Crai. Ştiu că nu mă aflu în tărîmul lor dinspre Curtea Veche, şi nici neamurile Arnotenilor nu-mi ademenesc închipuirea, în această lume dintre Călăraşi şi Dudeşti, dusă pînă la vremea lui Vodă Caragea. Calc, într-o duminică îngăduită visării şi hălăduielilor, prin mahalaua Udricani, cu Ion Ghica din amintiri, şi ajung în mahalaua Lucaci, la casa şi la mormîntul ciudatului dascăl de muzichie, care a fost Anton Pann.
Pe strada numelui său, două fuioare de fum arată că dumnealui ar mai fi acasă, întors de la Rîmnicu Vîlcii şi de la Braşov, amărît într-ale chivernisirii şi-ntr-ale dragostei, singuratic între proverbe şi întîmplările veacului. Un duh lăutăresc bîntuie, şi o sfîntă priceasnă, ofuri de inimă ruptă sînt prinse în bătaie de clopot, gîndul trece de miezul veacului, din tiparniţi şi mînăstiri, pe drumurile Ţărilor celor trei, în Răsunetul de imn al tuturor: ,,Deşteaptă-te, Române!”. Cît suflet a pus dascălul din Schei, Anton Pann, la ceasul acela, în
versurile de urnire ale Mureşanului! Ce îmbrăţişare
de frate!
Atîta să fi fost, numai ceasul sfînt al acelui Răsunet, şi ajungea în veşnicia pătimirilor noastre. Dar cîtă înţelepciune şi cîtă cîntare, ce învăţătură scumpă, adunată de la lume şi întoarsă lumii, îndeamnă la căutarea lui, acolo unde sfîrşi, trecînd, într-un amurg mateian, din strană, sub chipul de bronz din ograda Bisericii Lucaci!
PAG 4 CREANGA
Ion Creangă
Acum o sută patruzeci de ani, la 1 martie, s-a născut, în Humuleştii Neamţului, acela care avea să intre în literatura română cu aşa comoară de suflet şi de grai, cum numai Dănilă Prepeleac a mai intrat în ogradă, călare pe burduful cu bani. Băiatul lui Ştefan sin (fiul lui) Petrea Ciubotarul şi al Smarandei a învăţat şi el cum a dat Dumnezeu, printre năzdrăvăniile copilăriei, mai cu bădiţa Vasile, dascălul bisericii, ori la Broşteni, în munţi, mai la „fabrica de popi din Folticeni“, ori la Socola Ieşilor, pînă a ajuns diacon, şi apoi la Şcoala de la Trei Ierarhi, de s-a făcut învăţător.
Nu s-a împăcat cu cele sfinte. A mers la teatru şi a tras cu puşca după ciori, şi-a tăiat pletele, şi-a lepădat hainele popeşti. La mîncare era neîntrecut; la inimă, fără astîmpăr. Păţaniile, începute la apa Ozanei, cu pupăza din tei şi în cînepa mătuşii Mărioara, se ţineau lanţ, lăsîndu-i o singură, aleasă dăruire: cărţile de citire. La vîrsta cînd marii lui contemporani realizau sintezele filozofiei şi ale istoriei, dascălul Creangă făcea abecedare, descoperindu-şi patima ascunsă pentru inima şi limba poporului său.
Erau timpuri de mari agitaţii politice. Vremea Unirii ducea Iaşul spre alte zodii. Ajuns în bojdeuca din mahalaua Ţicăului, trăia în felul lui încercările veacului. Pînă într-o zi, cînd l-a cunoscut pe tînărul confrate întru cele dăscăleşti, revizorul şcolar Mihai Eminescu. S-a legat o prietenie ca în poveste şi s-a dezlănţuit atunci potopul de înţelepciune şi de amintiri, cum nu se mai pomenise în spusa şi în scrisul românesc.
Stăteau lîngă nopţile lor ţăranii, aceia care îi întorceau în basme şi în poezii, pentru care îşi dezlegau comorile sufletului şi drăcoveniile minţii şi îşi scriau cărţile de necontenită uimire.
PAG 4 LUCHIAN
Ştefan Luchian
La 1 februarie 1868 se naşte, în comuna Ştefăneşti din ţinutul Botoşanilor, aproape de lunca Prutului, Ştefan Luchian. Să nu trecem nepăsători prin această zi, repetată numai de patruzeci şi opt de ori în ceea ce iubirea, neliniştea, munca chinuitoare şi suferinţa au fost viaţa lui. Sub cerul de smalţ, răsare dintre anemone şi trandafiri, tufănele şi crizanteme, faţa Zugravului, ochii deschişi în rugăciune, sufletul de amurg incendiat pe obrazul ca o toamnă tîrzie, şi mîna de sfînt byzantin, cu unealta fericirii şi a răstignirii sale.
Cu autoritatea geniului, în imperiul culorii, Luchian s-a însoţit cu oameni de rînd, a suferit cu ţăranii în răscoală, a zăbovit la margini de crîng şi în mahalalele Bucureştilor, a iubit femeile, copiii şi florile, a căutat poezia luminii în înserare, a strîns podoabele pămîntului şi ale văzduhului, le-a pus frumos în ulcele şi le-a privit o viaţă întreagă, pînă ce i-a rămas sufletul în făpturile lor.
Cînd Eminescu sfîrşi, Luchian, de departe, imaginează şi trimite în ţară chipul poetului. Într-un tîrziu al durerilor, Enescu vine la patul lui şi-i cîntă, la vioară, cine mai ştie, în ceasul acela, ce melodie cerească…
O, da, în lumea lor erau tineri şi fără timp, din aceeaşi parte de ţară, parcă din aceeaşi ogradă, treziţi în miracolul pămîntului şi al anotimpurilor, ca să descalece în sufletul neamului, în treimea de cîntec, de grai şi de culoare.
ION HOREA (1977)

COMENTARII DE LA CITITORI