Troia copilăriei…

in Lecturi la lumina ceaiului

Ieri a plecat din această lume bunul meu prieten din copilărie, Antoniadis. A fost unul din cei doi copii foarte blînzi pe care i-a avut satul meu natal. Era de o cuminţenie şi de un bun-simţ exemplare. Niciodată nu îl puteai desprinde din paginile cu amintiri ale marelui nostru Ion Creangă. El nu mergea la cireşe cu ceilalţi copii, el nu mergea la scăldat, la rîul de la marginea satului, el nu se certa cu nimeni. El nu ieşea din cuvîntul părinţilor săi. Nu avea probleme fizice sau mentale. Pur şi simplu, îşi asculta părinţii, pentru că, şi pe la noi, ca şi în alte locuri, mulţi părinţi au plătit un greu tribut vieţii, pierzîndu-şi unul sau mai mulţi copii, în evenimente nedorite. El era mereu un spectator al jocurilor noastre. Şi aşa a rămas pînă am plecat fiecare pe drumul său, să ne facem un rost în viaţă. Aşadar, iată, a mai plecat unul dintre noi şi cercul nostru a devenit mai mic. Ne uităm cu uimire şi umilinţă la ce ni se întîmplă, incapabili să mai spunem ceva, incapabili de a vărsa o lacrimă. Da, a mai plecat încă una din luminile copilăriei mele. Prietenia noastră a păstrat ceva din misterul unei rudenii îndepărtate, dar şi din prietenia exemplară a părinţilor noştri. La noi, oamenii nu-şi uită rădăcinile proprii, nici după a şaptea generaţie, cum se spune. Dar vremurile trec şi oamenii se schimbă… Vom mai putea noi păstra ceva din sacralitatea obiceiurilor primite de la bunicii şi străbunicii noştri? Vom mai fi noi o mare şi frumoasă familie, în care pierderea suferită de unul din noi să-i adune cu dragoste în sentimente pe toţi? Nu ştim… Răspunsul îl vor da anii ce se tot prăvălesc peste noi, ca versanţii unui munte zguduit de o forţă nevăzută. Acum, ne plecăm frunţile în faţa acestei noi pierderi şi nu vrem să-i spunem adio unui bun şi drag prieten. Anton Necula a plecat spre zări mai blînde şi mai senine. Viaţa de aici l-a trădat şi l-a obosit. Eu îi voi spune Antoniadis, aşa cum îi spuneam în copilărie, după ce citisem Iliada lui Homer. El mă asculta şi-mi răspundea la alintul meu, cu un rîs blînd şi prietenesc. Acest rîs, de copil, îmi va lipsi de acum înainte. Voi merge mai departe, cu el în gînd, şi voi şopti doar atît: mergi cu bine, Antoniadis! La cît ai fost de bun, cu siguranţă vei fi călăuzit spre zări mai limpezi şi mai clare ca acelea de aici. Dar ce se va alege de Troia copilăriei noastre?

Ilarion Boca

COMENTARII DE LA CITITORI