Troiţa românească (1)

in Polemici, controverse

Această fotografie a apărut într-o „serie fascinantă de fotografii cu România începutului de secol XX (port popular, portrete de ţărani, localităţi din toate judeţele ţării, monumente etc.) redactată după o carte album apărută în 1933 la Leipzig, cu o prefaţă de Octavian Goga. Fotografiile sînt făcute în majoritate de etnograful Romulus Vuia”, serie primită pe Internet de la doamna Miranda Cavil. Aşa cum o arată şi numele, doamna Miranda este o persoană capabilă să se minuneze de ceea ce merită să fie admirat. Seria respectivă a apărut apoi pe www.ioncoja.ro, stîrnind comentarii entuziaste. Prezenţa acestei fotografii printre celelalte fotografii, atît de folclorice, de etnografice, este însă literalmente şocantă. Cel puţin pentru mine. M-a surprins prin caracterul abstract (sic!) al troiţei fotografiate, şi prin impresia de modernitate, de modernism a „obiectului”, a artefactului. Dacă vedeam această Troiţă într-o galerie de artă contemporană, dacă mi se spunea că este concepută cu doi-trei ani în urmă, de un sculptor tînăr, care „promite”, nu m-aş fi mirat nicicum… Dar aşa, să văd acest „obiect” plantat pe marginea unui drumeag de ţară, pe unde trec numai căruţe şi cotigi, este o mare surpriză. Este ca şi cînd aş vedea o lucrare sau o copie reuşită a unei lucrări de Henri Moore, implantată la zeci de kilometri de cel mai apropiat post telefonic… Nepotrivirea este totală, cel puţin la prima vedere!… Priveşti, afli că este fotografia de acum o sută şi ceva de ani a unei troiţe ţărăneşti, şi te încearcă mai întîi impresia că timpul a început să curgă în sens invers, iar ceea ce vedem este o copie rustică, neaşteptat de reuşită, a unei capodopere urbane, citadine, profesioniste… Aşa cum azi întîlnim la tot pasul, în satele româneşti, pe la mînăstiri mai noi, moteluri etc., motivul brâncuşian al coloanei, vestitul modul trapezoidal… Cum a ajuns această operă de artă modernă în acel loc, ca troiţă, e de a se mira tot omul. Apoi te împaci cu situaţia, nu ai încotro şi accepţi că obiectul din fotografie este chiar o troiţă ţărănească, oricît ar părea ea de modernistă, de „futuristă” chiar… De neasemuitoare cu alte troiţe. Cu troiţa „clasică”, mai ales. Mi-aduce aminte mai apoi de o colecţie de fuse văzută la un muzeu etnografic. Fuse de tors lîna, după ce lîna se face fir din caierul de pe furca de tors. La capătul de jos al fusului erau cioplite cruci, mai multe, într-o „concatenare” sferică de cruci, veritabil ciorchine de muchii drepte, pătrăţoase, care, privite atent, se vădeau a fi un arabesc de cruci, alcătuit numai din linii drepte, cioplite cu mare meşteşug, dar şi cu o viziune a întregului rezultat, purtînd acelaşi contur obsesiv al crucii! Adevărată bijuterie în lemn lucrată. Privesc mai atent fotografia şi descopăr, iată, detaliul esenţial, care, se pare, explică totul: troiţa este cioplită dintr-un singur lemn, dintr-un singur trunchi de copac, nu este înădită! E dintr-un singur „dulap” de lemn! Dintr-un singur buştean! În ea nu s-a băut nici un cui, nu e strîns nici un şurub… Dacă meditezi puţin aupra acestui detaliu şi te transpui în locul meşterului lemnar, îţi dai repede seama că dintr-un singur lemn nu se poate face o cruce de mari dimensiuni, o troiţă. Braţele crucii ar cădea după o vreme… Dacă faci crucea „dintr-un lemn”, musai să-i faci nişte suporţi pentru cele două braţe. Să propteşti braţele în vreun fel sau să umpli, bunăoară, cele două goluri de jos ale crucii, din stînga şi din dreapta, ca să susţină braţele. De la această necesitate porneşte concepţia întregului, care trebuia să se subordoneze limitelor materialului folosit: lemnul. Autorul a avut un gust estetic perfect, al proporţiilor, al întregului rezultat ca întreg, ca entitate, ca Unu. A făcut din cruce un mare paralelipiped – cred că am nimerit termenul geometric, în care se decupează conturul ferm al crucii centrale, înconjurată de un joc de volume dreptunghiulare care sugerează alte cruci, iar în frontispiciul lucrării, vizibile şi certe, trei cruci îngemănate, troiţa care încununează crucea mare: Tatăl, în centru, Fiul şi Sfîntul Duh de-a stînga şi de-a dreapta. Este destul de probabil ca asemenea troiţe să fi fost în număr mai mare, să fi existat cu ani în urmă o tradiţie la care cioplitorul se supunea, fiind deci vorba de un gust artistic comunitar, deopotrivă al cioplitorilor, dar şi al „clientului” analfabet, dar cu ochi ager, care comandase troiţa. Eu unul acum văd prima oară o asemenea troiţă şi sînt foarte bucuros să-i descopăr, privind-o, o mulţime de virtuţi estetice, dar şi… teologice. Repet: virtuţi teologice! Troiţa făcută „dintr-un lemn” ne aduce aminte de vestitele bisericuţe „dintr-un lemn”. Una dintre ele mai este în picioare în Vîlcea, dacă nu mă înşel. Odinioară erau mai multe, le era la îndemîna oricui să le ridice: se dobora un copac falnic, rămuros, din care se făceau scînduri, grinzi şi ce mai trebuia pentru a ridica o clădire. Dimensiunile clădirii, ale bisericii, erau determinate de volumul materialului obţinut astfel, căci se aplica regula, aparent bizară, de a nu folosi mai mult lemn decît cel rezultat din „prelucrarea” unui singur copac. În limba veche românească, cuvîntul lemn avea şi sensul „copac”… Biserica „dintr-un lemn”, adică biserica făcută „dintr-un copac”. În felul acesta biserica păstra organicitatea copacului, care se regăsea integral în clădirea închinată Domnului.

(va urma)
ION COJA

COMENTARII DE LA CITITORI