Troiţa românească (2)

in Polemici, controverse

Am comentat ceva mai pe larg această „mistică” subtilă a lui UNU, mereu prezentă în teologia ţărănească, a românului. În cartea „UNU în limba română“.
Se pare că Biserica dintr-un lemn este o creaţie spirituală pur românească! Erau ridicate asemenea bisericuţe de ciobani sau de călugări, în locuri depărtate de lume, la mari distanţe de drumurile călcate de multă lume. Într-o asemenea bisericuţă se putea aduna o mînă de oameni, zece-unsprezece cel mult. De asemenea, biserica dintr-un lemn se ridica deseori într-o poieniţă, nu departe sau chiar pe locul unde fusese doborît „lemnul” din care fusese durată. În jurul ei o sumedenie de copaci, de lemne din care se putea face o biserică mult mai mare. Dar tocmai acesta era farmecul sau rostul acestor bisericuţe, să fie cît mai mici, cît mai… personale, mai intime. Obligîndu-L pe Dumnezeu să stea la doi paşi de tine, la o întindere de braţ. Să-i simţi răsuflarea, adică Sfîntul Duh cum te învăluie, dens, puternic, real. Bisericuţele dintr-un lemn tind asimptotic spre bisericuţa în care să poată intra să se roage o singură persoană… Aşa cum o visase Brâncuşi, cînd i s-a comandat să construiască un templu budist. L-a schiţat, l-a proiectat în cea mai românească tradiţie, împlinită: un templu pentru o singură persoană. Troiţa noastră, cea din fotografie, se înfăţişa la fel privită şi din cealaltă parte, avînd un soi de sfericitate. Arăta la fel pentru toţi drumeţi, oridincotrova ar fi venit. N-avea revers. Precum oul. Desigur, cel primordial, al aceluiaşi cioplitor în lemn. O fi văzut Brâncuşi troiţe de felul celei din fotografie?! O mulţime din lucrările sale în lemn, rămase în atelier, amintesc, aduc cu această troiţă. Constantin celălalt, Noica, comentînd monumentele de arhitectură românească medievală vorbea de „gama minoră” în care au fost gîndite şi construite, şi găsea o subtilă consonanţă cu alte manifestări materiale ale spiritualităţii româneşti. Dacă nu mă înşel, unii „contemporani” le-au invocat în discuţiile ce s-au purtat pe marginea proiectului Catedrala Mîntuirii Neamului. Mi s-a cerut părerea despre acest proiect. Sînt sau nu de acord cu ridicarea acestei catedrale? Fireşte că sînt de acord. E în firea lucrurilor ca tocmai în acest spaţiu, unde s-au ridicat cu bună intenţie cele mai mici biserici, la un moment dat să se ridice una, cea mai mare şi mai falnică, al cărei mesaj, mai puţin subtil, dar mult mai complex, să se potrivească veacului nostru şi celor ce va să vină. O biserică ale cărei dimensiuni să se potrivească cu rolul jucat de români şi de Biserica Românească în Istoria Creştinătăţii. O asemenea Catedrală, probabil una dintre cele mai mari, să sperăm că-i va pune pe gînduri pe istorici, îi va face să înţeleagă şi să explice şi altora în ce constă excelenţa românească nu numai pe planul trăirii creştine, ci şi pe planul major al devenirii umanităţii întru rosturile ei fireşti. Ca să nu lungesc vorba, unul din gîndurile cu care susţin acest proiect este ideea că dintre toate bisericile ortodoxe confruntate cu agresivitatea ateismului de stat şi de partid comunist, Biserica Ortodoxă Română a rezistat cel mai bine, şi-a dovedit autenticitatea şi trăinicia pe care celelalte biserici surori nu au avut de unde să le scoată, să le arate şi să impună respect agresorului iudeo-bolşevic. O asemenea catedrală te va duce cu gîndul la rostul înalt pe care şi l-au asumat clericii şi domnitorii români după Căderea Constantinopolului. Celebrul Byzanţ de după Byzanţ care s-a înfiripat în Ţările Româneşti tustrele! Îl mai pomenesc pe Constantin Brâncoveanu şi sutele, miile de sfinţi necunoscuţi, de „calibrul” unuia ca Ion Moldoveanu de la Ploieşti sau Vasile Baciu din Tecuci ori Ion Popescu din Ştefăneşti-Argeş, care se vor simţi răzbunaţi prin dimensiunile şi strălucirea Marelui Lăcaş. Şi de ce nu l-aş pomeni şi pe Mircea Eliade, în fruntea cărturarilor români dedicaţi Crucii lui Christos?! Pentru toţi aceştia imensa Catedrală se va dovedi neîncăpătoare! E nevoie de o asemenea catedrală nu ca să întărească credinţa noastră, azi mai agresată ca oricînd. Nici pe vremea prigoanei cominterniste nu a fost primejdia mai mare. Ci e nevoie de o asemenea catedrală ca să se consfinţească în chip pipăibil realitatea, autenticitatea şi trăinicia credinţei noastre, fără egal în lumea creştină. Să nu ne sfiim s-o spunem deschis şi limpede: Sîntem nu numai cei mai vechi. Ci şi cei mai autentici creştini. E nevoie de o asemenea catedrală, cu un hram atît de neaşteptat: Mîntuirea Neamului, adică, în termeni mai expliciţi, Salvarea Neamului, tocmai pentru că sîntem agresaţi şi ca neam, ca naţiune, ca popor! O asemenea catedrală va insufla curaj şi elan în confruntarea tot mai îndîrjită cu cei care ar vrea să ne termine şi fizic, nu numai spiritual! Vor nu numai să ne decreştineze, ci să ne şi deromânizeze! Iar replica bolmojită a unor burtă-verde, cum că „tocmai acum, în plină criză economică v-aţi găsit?!”, nu face decît să vădească puţinătatea minţii şi sufletului cîrcotaş sau mercenar al celor care spumegă de indignare, simţind sau ştiind bine ce reazem puternic vom căpăta noi, românii, prin ridicarea Catedralei Mîntuirii Neamului! N-am decît o singură grijă: măreţia şi splendoarea Catedralei să nu se sprijine numai în dimensiuni. Atenţie, stimaţi proiectanţi, la proporţii mai ales! La doi paşi de Catedrală, un analfabet s-a priceput să ridice o clădire încă şi mai mare, surprinzător de bine proporţionată, de echilibrată… Dacă în momentul de faţă clădirea Parlamentului este sediul Răului din România, nu peste mult timp ea va deveni ceea ce a fost planificată să fie: Casa Poporului. Cele două case, a Domnului şi a Poporului, nu trebuie să stea cu spatele una la cealaltă. Între cele două clădiri se impune o armonizare arhitectonică, o înfrăţire, o îmbrăţişare care să transmită tuturor mesajul subtil şi tainic al unităţii neamului. Cele două mari clădiri trebuie, într-un fel, să fie una! Ut unum sint! La fel cum la români credinţa în Isus şi mulţumirea că eşti român sînt una! De neseparat! Imposibil de conceput una fără alta. Dixi et salvavi animam mea!

Sfîrşit
ION COJA

COMENTARII DE LA CITITORI