Tudor Arghezi şi George Enescu

in Alte știri

 

 

Motto: ,,Tudor Arghezi rămîne cel mai mare poet al românilor, apărut după moartea genialului Mihai Eminescu. În ambianţa lui spirituală, am înţeles, cu adevărat, sensul versurilor lui Rilke: «Muzica e respiraţia statuilor»”. Mihail Jora

 

L-am cunoscut pe Tudor Arghezi, în „obsedantul deceniu“, în casa lui Mihail Jora, cel care i-a transpus, în liedurile sale, cîteva dintre memorabilele creaţii, culminînd cu genialul poem „Cîntec din fluier“. Şi eu am simţit nevoia să tălmăcesc în liedurile mele emoţionantele poeme „Inscripţie pe un inel“ şi „Inscripţie pe un mormînt“ – ultimul, creat în toamna lui 1959, după ce tatăl meu, chirurgul Ion Popovici, a fost ucis mişeleşte, în sinistra temniţă de la Gherla; acolo a pătimit, ca şi mulţi alţi români antistalinişti! Dar, şi Arghezi, şi Jora au suferit în întunecata ,,Eră Ana Pauker“, deoarece arta lor a fost în disonanţă cu principiile „Rezoluţiei“ sovieticului Jdanov…

Voi reproduce, în continuare, un fragment din sublimul eseu arghezian „Vioara şi Paleta“, o ilustrare cum nu se poate mai potrivită a nobilelor sentimente şi a gesturilor înălţătoare de care sînt capabili marii artişti: „În aceste zile de viaţă şi de moarte amestecate, într-o seară, într-o înnoptare totală a camerei şi a străzii, uşa încăperii lui Ştefan Lchian, imobilizat în întuneric ca un dolmen, se deschide. Uşa era în permanenţă descuiată, pentru ca el să poată fi vizitat oricînd şi de către orişicine. Intrase un străin, care nu mai fusese în camera pictorului niciodată. Putea să fie procurorul sau reclamantul, care ar fi venit noaptea să ceară iertare? Luchian aştepta. Străinul se putu descurca. Îşi scoase pelerina, aruncînd-o în întuneric. Sub pelerină adusese o cutie: se auzeau, bîjbîite, cataramele. Era o vioară, iar vioara începu să cînte. Ce a cîntat, cum a cîntat, Luchian, care plîngea, povestind basmul unei seri pe jumătate agonie, nu a putut să spună. Străinul i-a cîntat un ceas întreg, numai pentru urechea lui, aproape astupată cu lut. El trebuie să fi cîntat toată mierea, toate parfumurile suave şi toată lumina depărtată a stelei celei mari din fundul Căii Robilor, tot ce putea să fie mai transcendent, mai subtil şi mai cu neputinţă de rostit într-un alt limbaj decît cel al muzicii, pe vioara lui.

Şi după ce a isprăvit străinul, care nu putea vorbi, şi după ce l-a ascultat şi pictorul, fără să fie în stare să scoată un cuvînt, să-l întrebe de unde vine, de jos ori de sus, trimis de o inexplicabilă vocaţie, străinul şi-a luat boarfele şi vioara în braţe şi, ieşind, a spus cine era el, cu un glas oftat din rărunchi:

– George Enescu”.

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI